Programe declarate ca atare sau organizări semănând a așa ceva se derulează prin școli cu un soi de aspect al eternizării, care vrea să însemne grijă multiplă pentru creștere sănătoasă și educare armonioasă. S-a și consumat o vacanță din actualul an școlar, anterior se mai decretaseră niște zile libere, săptămâna de „școală altfel” se organizează la liber nu numai în conținut, ci și ca moment din calendar, în timp ce elevilor li se pregătește ceva hrănitor și întăritor. Toate sunt necesare în felul lor și ar putea fi bune, adică folositoare, dacă ar arăta a lucru făcut cu cap; a fi bune înseamnă a le fi cu adevărat de folos elevilor și preșcolarilor și în același timp (așa ceva e mereu ignorat) cadrelor didactice, familiilor copiilor, partenerilor școlii.
Tocmai a trecut o primă vacanță: 29 octombrie – 6 noiembrie 2016, pentru clasele din învățământul primar și grupele din învățământul preșcolar. Dintr-o idee lăudabilă, de ușurare a programului celor mai mici dintre cei care forfotesc prin lumea educațională și de ocrotire a sănătății lor, a ieșit (cu ani în urmă și se perpetuează) ceva formal și ostentativ: un timp de odihnă plasat calendaristic la o lună și jumătate după o altă odihnă, lungă de-o vară. Ba, judecând în funcție de realitatea școlii, mica vacanță este și mai aproape de „neșcoală”, pentru că întâ­r­zierea manualelor a ținut activitatea în loc, iar organizarea, cunoașterea, acomo­darea sunt omenești. Când acestea se pun pe picioare, iar niște oameni mici de tot prind și ei ce înseamnă grijă, atenție și celelalte, tocmai atunci vine iar o relaxare. Pentru oamenii mari din jurul lor înseamnă pierdere de timp și senzația nedorită că ăia mici îi încurcă. Cu o structură a anului școlar care să prevadă începerea cursurilor fix la 15 septembrie și încheierea la 1 iunie, cu două vacanțe de 10-15 zile (de Crăciun și undeva în primăvară) și, implicit, cu trei trimestre în locul semestrelor, precum și cu zilele libere de pe parcurs, ar ieși un timp folosit într-adevăr rațional, util și pentru învățătură, și pentru refacere, și pentru activități extracurriculare.
O condiție ca să iasă ceva consistent ca timp și conținut, dincolo de obsesia anului școlar prea scurt (chiar dacă nu reiese în raport cu ce e prea scurt), ar putea-o reprezenta plasarea perioadei care se cheamă Școala Altfel de la 1 iunie încolo și drămuirea, dacă nu eliminarea timpului care se pierde (încă niște pierderi de timp) cu fel și fel de „manifestări specifice, conform planificărilor existente la nivelul fiecărei școli” (Ziua Internațională a Educației, Ziua Învățăto­rului, Ziua Copilului, Ziua Școlii etc.). Gândită absolut salutar, în condițiile rutiniere de pe la noi, Școala Altfel a intrat direct în rutina acaparatoare, odată ce a căpătat supranumele pompos de Program Național, garnisit cu metodologie și bazat pe planificare care „trebuie trimisă”. Deși se tot vorbește de „schimbarea paradigmei” și de „altceva” în felul cum decurge școala noastră, până la urmă deschidere și dezinhibare spre așa ceva nu înseamnă decât cinci zile, și acelea bine formalizate. Scopurile sunt două, specifice sistemului nostru educațional: să nu cumva să creadă cei din școală (mari și mici) că sunt de capul lor și ca să se mai tragă un profit sub formă de adeverințe aducătoare de puncte „bune-acolo” din ceva care se pretează la disimulare, adică merge să se producă dovezi că „s-a organizat”. Tot ca aparentă grijă pentru relaxare, opțiune etc., anul acesta momentul Școlii Altfel cică rămâne să se fixeze „la decizia școlilor în timpul anului școlar”. În realitate, e ca în gluma fără haz de cazarmă cu alegerea schimbului de planton: „Ce schimb vrei? Unu și trei, ocupate”, adică din cele trei schimburi pe noapte, „de ales” e unu, ăla care rupe somnul în două, de la ora zero la ora trei. În cazul de față, pentru Școala Altfel, „decizia școlilor” pentru învățământul preșcolar și primar ține două săptămâni în semestrul I (21 noiembrie – 2 decembrie) și o lună și ceva (27 februarie – 31 martie, 15 mai – 9 iunie) în semestrul II și un pic mai mult pentru învățământul gimnazial, liceal, profesional și postliceal (a fost voie și în octombrie).
Tot din grijă pentru sănătate, de curând a fost legiferat un program de asigurare a unui supliment alimentar, în școală, pentru elevi și preșcolari. Caracterul foarte bine-venit al deciziei guvernamentale face de trecut cu vederea formularea care amestecă birocrație și prețiozitate, cu „supliment” (la ce?) și „masă caldă” sau „pachet alimentar”. În schimb, alternativa este discutabilă și amen­dabilă. Dinspre zona societății civile reprezentate de profesio­niști în creșterea și educarea copiilor s-au și declanșat argumente serioase de susținere a reglementării, cu sublinierea asigurării exclusiv a unei mese calde. Fără a intra aici în detalii, ci simplificând, între argumente ar fi că școlarul și preșcolarul sunt la vârsta care necesită educare pentru stat la masă, nu pentru mâncat pe fugă din pachet, și că învârtelilor prin folosirea școlii ca debușeu li s-ar găsi un context bun de reactivare prin livrarea de pachete la propriu. Important e că în fața autorităților locale, a furnizorilor, a unităților de învățământ, a copiilor și a părinților stă aproape un an școlar întreg, timp tocmai bun pentru experimentare (în sfârșit, o experiență lăudabilă pe seama școlii) și pentru luarea în seamă a celor care se pricep la subiect.
Florin ANTONESCU