Pe drumul către Marea Unire – UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA (27 MARTIE 1918)

6

Mihai MANEA Inspector școlar ISMB, Președinte APIR-CLIO și EDUINVEST

Astăzi, sărbătorirea unui eveniment istoric dincolo de comemorarea unor fapte istorice și a activității unor importante personalități poate trece aproape neobservată și chiar să cadă în desuetudine, dacă nu ne impunem să ne reamintim mereu evenimentele istorice, să cultivăm memoria istorică a înaintașilor și, mai ales, să diseminăm și să cultivăm mesajul istoric către toți locuitorii țării și, în mod special, către tânăra generație. Explicația este chiar simplă și necesară, pentru că altfel am trece în penumbra ceea ce au înfăptuit strămoșii noștri, multe dintre faptele lor putând fi chiar în zilele noastre un model de urmat.

Sărbătorim anual Marea Unire din 1918, moment central din istoria națională, care a deschis drumul României Mari, o construcție statală, care a dăinuit vremelnic în perioada interbelică (1918- 1940). Aceasta a reprezentat împlinirea unui proiect politic de țară cu caracter esențial pentru ființa națională a românilor, și anume cel unionist, marcat de momentele 5 și 24 ianuarie 1859, 1878, și desigur, 1918.

Unirea Basarabiei, adică a teritoriului dintre Prut și Nistru, cu România a constituit doar o etapă pe drumul către Marea Unire a tuturor românilor. În 1916, în condițiile intrării României în Războiul pentru Reîntregire Națională (1916- 1918), tratatul de alianță cu Antanta (4/17 august 1916) a menționat promisiunea de sprijin a Antantei doar pentru unirea teritoriilor locuite de către români din monarhia austro-ungară, din simplul motiv că Rusia țaristă era membră a Antantei și nimic nu prevestea în mod clar evenimentele revoluționare, care aveau să apară doar peste un an în uriașul Imperiu al țarilor.

Dar, ca să înțelegem realmente ce s-a întâmplat în martie 1918 în Basarabia, trebuie să ne întoarcem în timp, în urmă cu aproximativ un secol. Astfel, ca urmare a tratatului de pace de București, din 16/28 mai 1812, încheiat după războiul ruso-turc din 1806-1812, teritoriul de aproximativ 45.630 km2 , cu 482.630 de locuitori al Principatului Moldovei, dintre Siret și Nistru, adică ceea ce astăzi numim în limbaj popular Basarabia, a fost ocupat de Rusia țaristă. Era vorba în mod clar de un veritabil rapt teritorial, prin încălcarea normelor de drept internațional, mai ales că respectiva zonă nu era parte a teritoriului Imperiului Otoman. Basarabia a urmat drumul de la oblastie (provincie de graniță) la gubernie (provincie) a Imperiului Rus. Populația provinciei, majoritar românească, a fost supusă treptat, dar sistematic, unui proces de rusificare. Din 1828, toate actele oficiale au fost redactate doar în limba rusă, iar din 1842, limba română a devenit obiect de studiu secundar în școală. Mai apoi, din 1871, un ucaz al țarului Alexandru al II-lea a interzis studiul limbii române.

Primul Război Mondial a complicat foarte mult situația din Rusia, rămasă încă un uriaș imperiu multinațional, dominat de politica autoritară a țarului. Revoluția din februarie 1917 a avut ca rezultat abdicarea țarului Nicolae al II-lea, de fapt, ultimul monarh al Imperiului. Ca urmare, lupta popoarelor din Imperiu, inclusiv din Basarabia, s-a intensificat. În acel moment al istoriei, fosta provincie dintre Prut și Nistru continua să fie locuită de mai bine de 65% locuitori români. Războiul care s-a purtat în România între 1916 și 1917 a determinat prezența la Chișinău a numeroși refugiați din Vechiul Regat, din Transilvania și din Bucovina, dar și soldați români din armata austro-ungară, majoritatea cu statut de prizonieri. Printre aceștia pot fi menționați Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Toți aceștia au contribuit la dezvoltarea unei intense propagande pentru cauza unirii românilor. În februarie 1917 au avut loc pe teritoriul dintre Prut și Nistru reuniuni ale principalelor categorii sociale – învățători, soldați, membri ai clerului –, care au cerut autonomia provinciei. În aprilie 1917 a luat ființă Partidul Național Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu, care s-a pronunțat pentru autonomia Basarabiei. Printre membrii săi pot fi menționați Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herța. În zilele de 23-27 octombrie 1917 a avut loc reuniunea consiliului ostașilor din Basarabia, care a decis proclamarea autonomiei și constituirea unui for reprezentativ, și anume Sfatul Țării, care a acționat ca instituție legislativă, reunind 156 de deputați, din toate naționalitățile din provincie. Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, ocazie cu care în fruntea sa a fost ales Ion Inculeț. Totodată, s-a decis constituirea Republicii Democratice Federative Moldovenești.

În toamna anului 1917, anarhia și violența trupelor rusești, afectate de procesul de bolșevizare, a determinat Sfatul Țării să solicite, la 13 ianuarie 1918, intervenția armatei române în Basarabia. În atari condiții, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Moldovenești. Reacția Rusiei nu s-a lăsat așteptată. Guvernul bolșevic, condus de V.I. Lenin, a decis arestarea ministrului roman la Petrograd, Constantin Diamandy și confiscarea tezaurului României aflat încă din 1916 în refugiu pe teritoriul Rusiei. Mai mult, Ucraina, care deja semnase o pace separată cu Puterile Centrale, a solicitat să participe la semnarea păcii de la București, între România și Puterile Centrale (martie 1918), manifestând pretenții asupra Basarabiei.

În luna martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a trimis la Iași o delegație – Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu –, pentru a purta negocieri cu primul-ministru al României, Alexandru Marghiloman, în privința posibilității Unirii Basarabiei cu România. La 11 mar e 1918, Sfatul Țării din Basarabia a trimis o telegramă regelui Ferdinand I al României, în care a subliniat că Unirea cu România era singura soluție pentru dezvoltarea Basarabiei. La 26 martie/8 aprilie 1918, Alexandru Marghiloman, alături de alți oficiali români, a făcut o vizită la Chișinău, unde a luat cuvântul la ședința Sfatului Țării. Ulterior, deputatul Ion Buzdugan, din partea Blocului Moldovenesc, a prezentat Declarația de Unire cu România, documentul fiind citit și de către deputatul Vasile Cijevski, în limba rusă.

În ziua următoare, Sfatul Țării a hotărât Unirea cu România. Au votat pentru 86 de deputați, s-au abținut 36 de deputați, iar 13 deputați au fost absenți. Declarația de Unire a fost semnată de Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, și Ion Buzdugan și a consemnat: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa, România“. În 30 martie/12 aprilie 1918 s-a celebrat Unirea Basarabiei cu România. La 9/22 aprilie 1918, regele Ferdinand I a promulgat Decretul regal de unire a Basarabiei cu România. Cu o săptămână înainte, Ion Inculeț demisionase din conducerea Sfatului Țării și a devenit ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul condus de Alexandru Marghiloman. În funcția de președinte al Sfatului Țării a fost ales Constantin Stere (2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918).

În perioada 1918-1940, Rusia Sovietică, iar apoi Uniunea Sovietică (U.R.S.S.), nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920, România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, care prevedea: „Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric și economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populațiunea Basarabiei a manifestat dorința de a vedea Basarabia unită cu România“, părțile contractante recunoșteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina și Basarabia, și acest hotar“.

Din nefericire, România Mare s-a prăbușit, în vara anului 1940, în condițiile pierderilor teritoriale. La 28 iunie 1940, un ultimatum al guvernului sovietic, care urmărea punerea în aplicare a Pactului Ribbentrop-Molotov a impus cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. La aceasta s-au adăugat nordul Bucovinei și Ținutul Herța.

În prezent, în câteva capitale de la Răsărit de Prut asistăm la rescrierea istoriei, în funcție de interesele geopolitice ale unei Mari Puteri sau respectiv, pornind de la interesele de partid ale unor grupuri de presiune politică. Se vorbește despre ocupație, despre represiune, despre anexare din partea României, trecându-se total cu vederea compoziția etnică a regiunii, repartiția voturilor sau chiar Protocolul Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Toate acestea impun, încă o dată, prezentarea adevărului istoric sine ira et studio.

Articol aparut în numarul 3, editie nouă, al revistei Tribuna Învățământului.