În faţa Ministerului Finanţelor (căruia i s-ar mai putea spune şi DGMH – Direcţia Generală a Mişcării Hârtiilor) se impune a fi ridicată de urgenţă o statuie a lui Franz Kafka, pentru că instituţia în cauză a depăşit, în noul an, toate recordurile în materie de aberaţii birocratice. A întrecut chiar şi povestea absurdă a românului care a trebuit să convingă Ministerul Agriculturii că prepeliţele sunt păsări. De altfel, nivelul creativităţii birocratice a fost dintotdeauna extrem de înalt la zisul minister. Acolo, mersul hârtiilor este dirijat de adevărate legende vii, precum eternul şi indispensabilul Gheorghe Gherghina, autorul tulburătoarei revelaţii: „bugetul se face cu creionul pe hârtie”.
Marele salt în hiperspaţiul absurdului kafkian s-a realizat, după cum spuneam, la începutul anului, prin intermediul unui ordin care a mărit de zece ori volumul de muncă şi hârtiile necesare pentru efectuarea plăţii salariilor slujitorilor şcolii. În numele nu ştiu cărei exigenţe europene, plăţile legate de salarii au ajuns să se facă separat, pentru fiecare articol în parte, pentru fiecare persoană, ceea ce presupune câte un ordin de plată pentru fiecare reţinere (spre exemplu, sănătate, pensii, şomaj, CAR ş.a.). Facturile pentru fiecare utilitate se fac tot separat, la fel şi pentru fiecare nivel de învăţământ (preşcolar, primar, gimnazial, secundar inferior, secundar superior, postliceal, şcoală profesională, cămine şi cantine). Nu mai spunem că ordinele de plată se fac pe o hârtie specială. Rezultatul? Dacă până acum se completau până la 20 de ordine de plată într-o unitate de învăţământ preuniversitar, de acum încolo unitatea în cauză trebuie să completeze, la sfârşitul fiecărei luni, 180-200 de astfel de ordine de plată. Altfel spus, de ce să fie simplu, dacă se poate complicat, inutil şi costisitor? Ce, nu este oare România ţara cu cea mai absurdă şi complicată birocraţie? Iar dacă Coana Europa ar cere, de ce să nu demonstrăm noi cum se face în practică suprapunerea logicului cu absurdul? Ce mai spuneţi, că s-a inventat calculatorul şi trăim în epoca tehnologiilor informaţionale? Că ar fi cazul să economisim hârtia şi să nu-i punem pe contabili să verifice cum e cu mitul lui Sisif şi postura de erou absurd? Toate sunt bazaconii! Da, o fi sistemul absurd, dar bugetarul din Educaţie trebuie să realizeze absurdul existenţei, să trăiască cu pasiunea absurdului, pentru că numai aşa va fi împăcat cu viaţa şi cu sine însuşi, pentru că a înţeles, în sfârşit, valoarea tuturor lucrurilor sau, mai bine zis, lipsa lor de valoare.
În altă ordine de idei, printre efectele perverse ale acestui ordin se numără întârzierile la plata drepturilor salariale, care ameninţă să devină endemice. Apoi, în plină retorică a debirocratizării, asistăm la o creştere a birocraţiei, la generarea inutilă a peste patru milioane de ordine anual, însemnând 22 de tone de hârtie. În aceste condiţii, Federaţia Sindicatelor din Educaţie (FSE) Spiru Haret a organizat o pichetare a Ministerului Finanţelor, protestatarii depunând la registratură, alături de scrisoarea deschisă adresată ministrului Daniel Chiţoiu, şi trei pomi în cutii de carton, învelite în formulare de ordine de plată a salariilor, pomi dăruiţi autorilor noilor măsuri. Plantaţi în faţa ministerului, pomii lui Voinea, Chiţoiu şi Gherghina vor compensa, măcar parţial, despăduririle impuse de noua politică a finanţelor.
Oricât de senini am privi aceste bizare întâmplări, tot nu putem scăpa de sentimentul că esenţa absurdului se află în administraţia românească. Toate inepţiile lansate se transformă în costuri uriaşe, enorm de mult timp pierdut, perturbând grav activitatea didactică. Frustrarea este cu atât mai mare cu cât aceste acte birocratice sunt complet inutile. Este adevărat că dascălii sunt căliţi în confruntarea permanentă pe care o au, în Absurdistanul nostru, cu o birocraţie excesivă, abuzivă, intruzivă şi ineptă, cu suprainterpretarea legislaţiei, cu arbitrariul impus de pe poziţii de forţă. Ei se lovesc permanent de roboţei care „n-au nicio vină” şi îşi justifică deciziile prin necesitatea acoperirii de hârtii. Tot ei trebuie să completeze o infinitate de hârţoage, să înalţe munţi de portofolii, să prezinte basculante de dovezi ale activităţii teribilei inchiziţii numite ARACIP, să completeze lunar formulare statistice cu absenţele elevilor (că semestrial era prea puţin), trecând toate detaliile, de la număr şi sex la mediul urban/rural, pentru ca experţii din Educaţie să poată calcula de câte ori fac aceste absenţe înconjurul Pământului pe la Ecuator. Însă tot luptând cu absurdul birocratic, dascălii vor ajunge treptat să creadă că acesta reprezintă normalitatea şi să se supună exigenţelor lui cotidiene.
Prof. Constantin TOADER