Într-o perspectivă pedagogică constructivistă, ne aşteptăm ca elevii să devină din ce în ce mai implicaţi în propriul proces de formare, pe măsură ce conştientizează responsabilitatea pe care o au privind proiectul lor de viaţă. De aici, putem presupune că participarea acestora la activităţile educative, de formare decurge firesc, elevii fiind în mod direct interesaţi să cunoască, să-şi actualizeze potenţialul de care dispun, să-şi dezvolte personalitatea. Dar, în acelaşi timp, suntem realişti, ştiind că participarea lor este condiţionată de o serie de factori socio-culturali. Prima condiţie necesară este ca elevul să fie cuprins într-o formă de şcolarizare, să fie prezent fizic în clasă. Acest fapt nu este uşor de realizat atunci când o mare parte din populaţie se confruntă cu limitările impuse de resursele materiale precare de care dispune.
În România trăiesc 3.698.878 de copii, adică 1/5 din populaţie, dar, din păcate, la nivelul întregii populaţii sunt 245.387 de analfabeţi (adulţi şi copii). Mai mult, aşa cum ştim, conform rezultatelor ultimei aplicări a Testelor PISA, aproximativ unu din patru elevi în vârstă de 15 ani nu reuşeşte să atingă nivelul minim la citire, matematică, ştiinţe, ceea ce îi plasează într-o stare de analfabetism funcţional.
Abandonul şcolar plasează România (18,5%) pe locul trei în UE, după Malta (19,6%) şi Spania (19%) – în 2016, https://www.agerpres.ro/social/2017/09/08/romania-locul-trei-in-ue-la-abandonul-scolar-10-44-19. Ţinta europeană este reducerea abandonului şcolar sub pragul de 10% până în anul 2020, iar 15 ţări membre UE deja au atins deja această ţintă.
Date de acest tip sunt aduse în atenţia opiniei publice prin efortul unor organizaţii de a sensibiliza decidenţii politici asupra importanţei educaţiei pentru dezvoltarea durabilă a unei societăţi. Aşa se face că, în cadrul Campaniei Globale pentru Educaţie, ediţia 2018, desfăşurată sub sloganul: „Respectaţi-vă promisiunile: asiguraţi educaţie incluzivă şi de calitate pentru toţi copiii!“, Organizaţia Salvaţi copiii!, cu o largă susţinere internaţională, atrage atenţia guvernanţilor asupra necesităţii de a îmbunătăţi finanţarea educaţiei, de a sprijini extinderea serviciilor de tipul „Şcoala după şcoală“, precum şi asigurarea unei formări adecvate şi a unui sprijin real pentru cadrele didactice, în vederea promovării educaţiei incluzive. Din pachetul de resurse pus la dispoziţie pentru şcoli (http://salvaticopiii.ro/upload/p000200070001_Pachet%20de%20informatii%20scoli_GCE_2018.pdf) aflăm că deşi este cunoscut faptul că în măsura în care copiii participă la forme organizate de educaţie încă de timpuriu, cu atât probabilitatea ca speranţa de viaţă şcolară să fie mai mare este mai bună, chiar şi disponibilitatea lor pentru educaţie permanentă o să fie mai bine susţinută de experienţele de învăţare pe care le-au parcurs, totuşi, doar 51% din copii înscrişi la grădiniţă o şi frecventează. O informaţie cu adevărat îngrijorătoare este aceea că un număr de 383.182 de copii cu vârste între 3 şi 17 ani (aproximativ 10%) nu sunt înscrişi în nicio formă de învăţământ.
În dezbaterile organizate cu elevii asupra acestor date am constatat că mulţi consideră că dacă ei dispun de condiţii bune în care să îşi desfăşoare activitatea de învăţare, tot aşa se întâmplă şi cu ceilalţi copii de vârstă şcolară. Unii dintre elevi nu îşi ascund uimirea când află că atât de mulţi copii nu frecventează cursurile unei şcoli, chiar se întreabă ce fac pe parcursul unei zile, cum îşi duc viaţa de la un an la altul. Situaţia este una similară cu aceea în care, atunci când ai la discreţie un anumit lucru, nu îl mai apreciezi la justa sa valoare, ci tendinţa este să fie asimilat ca un aspect firesc, familiar, care nu merită o atenţie deosebită. Captivitatea în contextul particular de viaţă poate crea o anume opacitate privind înţelegerea vieţii altor oameni. Chiar şi pragmatismul, care uneori este considerat bine-venit pentru atingerea cu succes a unor scopuri imediate, poate fi limitativ şi foarte departe de idealul educaţional al şcolii româneşti care „constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea unei personalităţi autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală (…)“, (Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, Art. 2).
Astfel de campanii, promovate prin intermediul societăţii civile, deschid noi perspective asupra educaţiei. De unde nu de puţine ori ne confruntăm cu o anumită rezistenţă în îndeplinirea adecvată a sarcinilor de învăţare, motivată mai mult sau mai puţin elegant, de la suprasolicitarea dată de existenţa unei teze, a multor activităţi programate într-un interval scurt de timp, până la aspecte dezarmante de tipul banalei scuze a lipsei de chef, putem constata că disponibilitatea spre învăţare creşte dacă aceasta este înţeleasă într-un anumit cadru. De pildă, faptul că dreptul la educaţie este un drept universal al copilului, dar că nu toţi copiii pot beneficia de acest drept, uneori nu din cauze care depind de ei sau de familiile lor. Ca orice drept, şi dreptul la educaţie presupune şi obligaţii. Una dintre ele este participarea responsabilă de care este de aşteptat să dea dovadă cei care îl au.
Pe măsura nivelului de dezvoltare corespunzător vârstei, elevii pot fi sprijiniţi să înţeleagă diferenţa între participarea formală (a sta în clasă pentru a nu primi absenţă) la participarea efectivă, asumată la desfăşurarea activităţilor de învăţare în timpul orei de curs.
În unele activităţi educative, care presupun implicarea pe baza de voluntariat, putem observa că participarea multora dintre elevi este realizată la parametrii buni şi foarte buni, uneori atât de diferit faţă de activităţile curente şcolare.
Interesant este că prin astfel de campanii se pot conştientiza nu doar adulţii, cei de soarta cărora depinde bunul mers al educaţiei, ci, în primul rând, beneficiarii acesteia: elevii şi părinţii lor. Astfel, în şcoală o preocupare constantă, pe lângă efortul de a forma şi dezvolta competenţe de un anumit tip sau altul, este aceea de a modela comportamentele într-un sens considerat dezirabil de către societate, de a orienta atitudini de responsabilizare personală.