În ultimii ani, părinții români s-au dovedit extrem de activi în spațiul on-line, ceea ce demonstrează o emancipare multiplă de ordin intelectual, educațional, civic și moral. Globalizarea îi face mult mai atenți la ceea ce se întâmplă în lumea civilizată; sunt la curent cu toate noutățile importante în domeniul școlar și doresc să se implice mai mult în educarea copiilor. Este un fenomen îmbucurător, creând premisele unui parteneriat eficient școală-familie. Într-un enunț lapidar, părinții vor schimbare; ei propun hotărât o nouă reformă a educației, care să aibă drept punct de pornire altă lege decât aceea cosmetizată în fel și chip în ultimii ani. Optează, așadar, pentru varianta radicală (S-o luăm de la început!) și doresc sincronizarea noastră cu dinamica școlară europeană. Mediul social-cultural al bătrânului continent s-a schimbat semnificativ, iar părinții nu-l ignoră, ci, dimpotrivă, doresc să ținem pasul cu aceste realități, inclusiv utilizarea pe scară largă a noilor tehnologii de învățare, pentru a fi și noi compatibili cu educația din alte țări.

Se vede lesne – după cum spunea poetul – că „veacul înaintează“; se produc schimbări novatoare sub ochii noștri, se modifică sistemele de valori, unele trec în penumbră și altele se impun în prim-plan. Părinții români doresc multe și, dacă s-ar putea, dintr-odată: motivarea învățării (subiect tratat într-un articol anterior), accesul la liceu exclusiv al elevilor care au obținut cel puțin media 5,00 la evaluarea națională (măsură benefică din toate punctele de vedere), iar elevii cu medii sub 5,00 să urmeze învățământul complementar/profesional, la finele căruia vor căpăta un certificat de absolvire. Părinții mai vor să crească simțitor calitatea educației (deziderat unanim clamat în societatea noastră) și doresc regândirea formării inițiale și continue a cadrelor didactice, consolidarea relației școală-familie, un număr standard de elevi într-o clasă și evitarea supraaglomerării ș.a. Dacă privim atent aceste cerințe, norme și recomandări, constatăm că nu e nimic nou sub soare! În tradiția seculară a școlii românești, aceste subiecte s-au discutat și răsdiscutat, evident cu alt aparat conceptual și în alte contexte social-istorice.

Surpriza de proporții survine în momentul în care părinții solicită introducerea în textul noii legi a educației (când va fi gata și câte adeziuni va întruni?) a unor prevederi privind drepturile și obligațiile părinților pe traseul școlarizării propriilor copii. Chiar legiferăm tot, inclusiv dreptul (sau obligația?) de a respira? În tradiția istorică românească, înaintașii noștri cum au procedat? Nu încape discuție că părinții de odinioară știau din instinct și pe bază de bun-simț cum să procedeze. Marii boieri ai secolului al XIX-lea și-au pregătit copiii în particular, ca etapă preliminară, și apoi i-au trimis la studii în străinătate, îndeosebi în Franța și Germania. Deosebirea este că, astăzi, odraslele școlarizate în Occident nu se mai întorc pentru a pune umărul la ridicarea patriei. În epoca modernă, părinții au știut, de asemenea, ce trebuie să facă pentru binele urmașilor: să le asigure hrană, adăpost, armonie familială, comunicare, încurajare, stimulare, afecțiune. Azi, părinții garantează spațiul pentru studiu, aparatură modernă pentru informare (televizor, radio, calculator, tabletă, celular), le oferă copiilor vacanțe în țară sau în străinătate și alte înlesniri ce au intrat în existența curentă. Câți studenți și chiar liceeni conduc mașini? Destul de mulți. Pentru a face toate acestea, nu știm dacă părinții au nevoie de o lege specială, care să-i ghideze pe drumul adevărului.

Calitatea în educație? Iată un subiect fetișizat printr-o repetiție exasperantă. Toată lumea vorbește și dorește calitate și, nu întâmplător, pentru palierul preuniversitar, s-a creat o structură națională specializată, cu experți în toată țara: ARACIP. Calitatea este însă o problemă de fond, nu de formă. Prea adesea confundăm cele două elemente și ne închipuim că dacă strângem cu obstinație hârtii doveditoare atingem idealul calității. Completamente fals! Calitatea este decisă la interferența benefică a tuturor factorilor de influență. În rezumat, în cazul României este nevoie de: bugete anuale îndestulătoare de 6% din PIB (deocamdată am rămas în faza utopiei), personal didactic performant, un curriculum coerent, flexibil, modern, adică programe și manuale fără cusur, care să răspundă adecvat idealului educațional românesc (a fost vreodată stabilit cu precizie?), grădinițe, școli și licee funcționale din toate punctele de vedere, administrație publică locală receptivă și responsabilă, manageri competenți, inspectori școlari de elită, minister și miniștri compatibili cu lumea în care trăim și cu toate provocările presupuse de epoca exploziei informaționale. Ar mai trebui să adăugăm: o clasă politică vizionară, o justiție dreaptă, moralitate și concordie în tot câmpul social. Avem noi toate acestea? Nu prea. De aceea calitatea este știrbă, nemulțumirile mocnesc, scepticismul crește și se naște în societatea noastră actuală un sentiment apăsător al zădărniciei.

Dacă media admiterii în liceu trebuie să fie 5,00 (părinții dixit!), de ce bacalaureatul trebuie promovat cu 6,00? Întrebarea a fost pusă de mai multe ori în ultimii ani, dar ecoul n-a ajuns unde trebuie. Problema pragului de promovare este una tehnică și relativ ușoară, trebuie să existe doar voință și decizie. În fond, părinții vor un liceu de calitate, și nu un refugiu temporar al tuturor refuzaților cărții.

Părinții cer ritos creșterea calității formării inițiale și continue, condiție sine qua non pentru un învățământ performant. Dar – rezervați din rațiuni tactice – aceiași părinți nu oferă setul de soluții optime. Ce este de făcut? Au curs râuri de cerneală după revoluție despre „fabricile de diplome“, care sunt universitățile, despre nepotism, cumetrie și favoritisme de toate felurile în promovarea unor cadre didactice universitare, despre epopeea negativă a doctoratelor trucate, întinsă ca o plagă în mai toate sectoarele vieții sociale, încât demonetizarea diplomei de doctor a devenit subiect de glume folclorice. Animați de un romantism incurabil, părinții vor să tăiem răul de la rădăcină (care este rădăcina?), să pornim de la zero, să demolăm tot ceea ce s-a ridicat până acum. Acest radicalism revoluționar nu poate avea efectele scontate fiindcă este strict declarativ și nu propune soluții aplicabile imediat, acum și aici. Cea mai avantajoasă postură este aceea care îți permite să critici și să ceri. Nu asumi niciun risc și ieși în față, atrăgând atenția naivilor. Simptomatică, după opinia mea, este istoria atât de zbuciumată a nașterii bugetului național pentru anul 2019: câtă agitație, câte discuții pro și contra, ce gâlceavă enormă, cu accente dâmbovițene! Toată lumea venea cu amendamente la buget. Este un scenariu repetat la indigo an de an. Aș dori să „traduc“ termenul amendament într-o română accesibilă: a cere bani mai mulți. Nu contează dacă ai dreptate sau nu, dacă e legitim sau nu, dacă se justifică sau nu. Esențial e să strigi, să revendici și să capeți notorietate. Aș vrea să trăiesc ziua când un parlamentar lucid și integru va aduce un amendament prin care va cere bani mai puțini pentru un sector îmbuibat. Aceasta ar fi calea regală a construcției unui buget: venituri, cheltuieli, priorități și urgențe, probleme de rang secund și altele.

Într-un interviu recent acordat ziarului Evenimentul zilei, ministrul educației naționale, doamna Ecaterina Andronescu, puncta câteva probleme dintre cele mai sensibile ale învățământului românesc. Le enumăr lapidar: abandonul școlar, scăderea dramatică a populației școlare (de la 4,3 milioane de elevi în 2003 la 2,8 milioane de elevi astăzi), 1.460 de școli cu toaleta în curte, 8.000 de elevi neprezentați în 2018 la evaluarea națională („Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu cei 8.000“), necesitatea lecțiilor remediale, supraîncărcarea programelor școlare, condiția elevilor români din străinătate („Doar 7% din copiii din diaspora mai învață româna“), rolul din ce în ce mai important al tehnologiei în viața elevilor de astăzi („Tehnologia schimbă jocurile!“).

După cum vedem, realitățile educației sunt complicate și greu de depășit. Unele au cauzalități obiective. Părinții care cer urgent reforma educației vor înțelege că nu e chiar atât de simplu, că nu există soluții magice, iar a cere încontinuu, dintr-o expectativă comodă, fără a contribui cu ceva la îmbunătățirea situației este echivalent cu un egoist act de narcisism. Provocările realității nu se pot soluționa doar cu propuneri și cu paliative.
�������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������5