În fiecare an la 22 aprilie – din 1970 inițiată în SUA, iar în 2009 cunoscând o recunoaștere oficială mondială din partea ONU – marcăm Ziua Pământului ca moment de reflecție asupra unicității planetei albastre și de conștientizare a problemelor ecologice tot mai grave cu care se confruntă și pe care suntem chemați să le depășim. La rându-i, din această perspectivă, Terra a fost imaginată și percepută în diverse ipostaze de reprezentare: de la Mama Pancha, în tradițiile amerindiene, până la celebra teorie Gaia a lui J. Lovelock (potrivit căreia se comportă precum un supraorganism format din toate ­ființele vii și din mediul material ce le înconjoară). Astăzi, în condițiile ofensivei schimbării climatice și a altor crize existențiale globale, asistăm la noi abordări de acest gen a căror cunoaștere interesează deopotrivă educația generală și pregătirea de specialitate. Și aceasta nu numai ca o constatare de etapă și de context, ci, mai ales, ca preocupare permanentă în dinamica sa.

1. Pământul, încă o mare necunoscută? Să începem radiografia 2023 a stării Pământului cu o scurtă incursiune la originile cunoștințelor asupra planetei noastre și pe care o putem face răsfoind, de pildă, paginile ultimei lucrări a lui Alain Riazuelo, L’incroyable aventure de la Terre (Human Science, Paris, 2023). Într-o viziune științifică, la început, la numai o secundă după Big Bang, „supa“ inițială nu era constituită decât din particule, neutroni, protoni, electroni și mulți neutrini. Era în urmă cu 13,8 miliarde de ani. La „sfârșitul sfârșitului“, mai exact atunci când Terra ar urma să fie pulverizată de soare prin încetarea vieții sale de stea, după unele calcule în următorii 7,6 miliarde de ani, o parte din particulele constituind corpurile noastre, animalele, pădurile ori oceanele vor fi expulzate cu o viteză incredibilă dincolo de sistemul solar și chiar în afara acestei galaxii pentru, poate, a furniza materialul elementar necesar apariției vieții într-o altă lume… Dar între aceste două etape cataclismice, aferente începutului și sfârșitului, procesul prin care chiar înseși aceste particule s-au agregat ori transformat pentru ca galaxiile să se formeze, stelele să se aprindă și să lumineze, sistemele planetare să se creeze și să apară, viața s-a afirmat în toată splendoarea sa și aspectele caracterizante au cunoscut mai multe valuri de înflorire, extincție și renaștere. Scrisă pentru nespecialiști, dar cu o rigoare și într-un stil suficiente să cultive încrederea și precizia necesară, autorul fiind un eminent cercetător al Centrului Național de Cercetări Științice al Franței și astrofizician la Institutul de Astrofizică din Paris, lucrarea ne dezvăluie mai ales fenomene manifestate în univers, a căror scară de timp e de ordinul miliardelor, dar cu ritmuri de bulversare care se măsoară în timpurile recente mai degrabă în secole, dacă nu chiar în zeci de ani. O concluzie și sugestie privind percepția marilor provocări ecologice actuale precum schimbările climatice. Referitor la cunoașterea, perceperea și afirmarea demersului științific aferent urmează o constatare la fel de relevantă. După cum în cadrul unui puzzle nu poți să pui o piesă fără a o raporta la o alta deja plasată, autorul ne prezintă epopeea cunoștințelor asupra secretelor naturii subliniind, printre altele, cum afirmația lui Galilei asupra heliocentrismului și ecuația lui Henri Poincaré privind orbitele astrelor nu ar fi putut și nu au fost concepute fără să se sprijine pe observațiile și lucrările predecesorilor lor. Și aceasta întrucât, în cele din urmă, știința e o operă colectivă și ceea ce e cel mai prețios e de a ști să impulsionezi o nouă direcție de cercetare, ceea ce va fi puțin câte puțin cristalizată de generațiile viitoare. A avea dreptate imediat nu e decisiv, atât timp cât am dat mijloacele de a o face, a ajunge acolo unde trebuie. Așadar, în pofida progreselor de până acum în deslușirea tainelor planetei noastre, și ea rămâne încă o mare necunoscută care își așteaptă o permanentă deslușire și descoperire.

2. „Utopia“ comunității terestre. Să pășim mai departe, în aceeași perspectivă planetară, de astă dată pe tărâmul pretențios al filosofiei prin lucrarea La Communauté terrestre (La Découverte, Paris, 2023) a gânditorului camerunez Achille Mbembe, care, în consonanță cu noile provocări existențiale, își propune să redefinească limitele viului și ale tehnologiei în era unei dereglări climatice agresive și iminente și cea a unei tranziții digitale accelerate care presupun a reflecta dincolo de frontiere deja cunoscute. Înțeleasă în unitatea sa ca un corp organic, dar de asemenea social și politic, care găzduiește viața, toate viețile, umane și altele decât oamenii, noua viziune asupra Pământului ar fi, potrivit autorului, „ultima utopie“ de realizat.

Tehnosfera și biosfera sunt de acum înainte inseparabile. Ele se alătură și se hrănesc una din alta. Spre a înțelege această inseparabilitate ar fi nevoie de o concepție lărgită a vieții, a comunității și a sinelui care să integreze nu numai evenimentele tipic ecologice, ci și fenomenele tehnologice. Aceasta ar presupune, înainte de toate, să fie reconciliate două mari familii de gândire care, cel mai adesea, tind a se ignora, cea a criticii ecolo­gice și, respectiv, cea a criticii tehnologiei și a obiectelor. Numai cu o atare condiție vom surmonta opoziția între viu și artificial. De aici importanța acordată în această perspectivă unor autori precum specialistul în preistorie André Leroi-­Gourhan (1911–1986) pentru reflecțiile sale asupra continuităților care există între crearea de simboluri și crearea de unelte ori, și mai mult, privind tehnica de prelungire a corpului uman. De aici și mai ales se și explică recurgerea de către A. Mbembe în demersul său reflexiv la gândirile animiste africane, cu precădere în abordarea vizând viul. Aceasta permite a înțelege că una dintre caracteristicile majore ale „antropo-tehnocenului“ e proximitatea radicală între ființe, per­soane și obiecte. Din această percepție se sugerează nici mai mult, nici mai puțin o nouă ruptură ontologică. În orice caz, se constată mai întâi deschiderea unei falii și pe care nu mai e posibil să o acoperim cu vălul gros al indiferenței. Oamenii au fost întotdeauna puțin mai mult decât umani. Același lucru și pentru obiecte, care au fost mai tot timpul ceva mai mult decât unelte. E ceea ce se desprinde cu pregnanță din reflecțiile animiste africane. Leroi-Gourhan, la rândul său, ne ara­tă că fiecare inovație tehnologică are un potențial de transformare a oamenilor în altceva decât ceea ce erau înainte. Umanul de astăzi nu mai are mare lucru de a face, de exemplu, cu cel din preistorie ori cu cel din epoca Luminilor. Această transformare ontologică a omului, dar și cea a obiectelor explică diferitele feluri de crize – a democrației, reprezentării, subiectului – cărora suntem ținuți a le face față. Totuși, cu atari concluzii se ­ridică și mirarea, până la a deveni întrebare: am intrat într-o vârstă transumanistă? Filosoful camerunez evită cu grijă acest termen și aceasta mai ales din faptul că referirea la el ar închide orice continuare a dezbaterii. Or, ideea pe care o promovează e, dimpotrivă, aceea de a o deschide cât mai larg, recurgând la arhive în mod general disprețuite nejustificat, în loc de a le valorifica tot mai mult. Suntem la un moment de dedublare la fel de bine a umanilor, cât și a obiectelor, chiar a lumilor. Creierelor naturale sunt pe cale să li se suprapună unele din ce în ce mai artificiale, o memorie individuală și socială din ce în ce mai exteriorizată. Poate că mai mult decât în oricare altă perioadă a omenirii, umanii și obiectele sunt legate neurologic. E, pentru mo­ment, foarte dificil de a numi cu exactitate aceste noi populații de existență. Sarcina nominalizării face parte cu adevărat din activitatea critică și cea politică aferente și termenul de transumanism ar închide-o prematur și nejustificat.

În acest lanț al metamorfozelor unele dintre aceste obiecte ar fi devenit vii, ceea ce pune în discuție situația proprie a viului. Și de această dată, spre atari concluzii s-a ajuns plecând tot de la constatarea că în sistemele africane de gândire, proprie viului era tocmai indeterminarea sa, adică respectiv capacitatea de proliferare, metamorfoză permanentă și de rezonanță cu tot ceea ce există și chiar cu forțele cosmosului. Pe de altă parte, obiectele de astăzi sunt cu atât mai vii cu cât nu încetează de a deschide posibilități cerebrale noi. În realitate, mai mult ca niciodată decât anterior, tehnologia se situează de acum înainte în prelungirea dezvoltării generale a speciilor. Se observă foarte bine astfel modul în care ea își schimbă în mod constant forma și funcția. Suntem la un moment al istoriei viului în care numărul acestor obiecte mu­­tante nu încetează să crească, în timp ce ele se miniaturizează puțin câte puțin, devenind portabile, flexibile și că prezența lor saturează suprafețele existenței noastre. În această mare mișcare ar rezida noile interogații asupra viului și a li­­mitelor sale. Și, totuși, Terra ca unitate politică și adunare de ființe, guvernată în părți egale de totalitatea existenților e considerată o utopie. Este cazul mai ales astăzi, când particularismele abundă, iar dorința de separare persistă. În fața realităților evidente nu putem decât, cel puțin deocamdată, să constatăm radicalitatea utopiei unei comunități terestre care să includă întreaga lume, inclusiv oamenii. Spre a depăși situația și a percepe orizonturile a ceea ce să fie altceva superior și de viitor, ar trebui să privim în direcții noi și să ne asumăm riscul unor inedite călătorii ale gândirii. Pentru autor, filosofiile amazoniene, chinezești ori africane ar reprezenta din acest punct de vedere ne­­bănuite zăcăminte de inspirații și posibile valorificări, cu condiția de a ne ascuți inteligența și a ieși din foamea noastră de exotism.

În planul acțiunii concrete viziunea astfel prezentată nu privilegiază, de exemplu, ideea de a acorda drepturi, precum oamenilor, unor entități precum munților, pădurilor, apelor sau chiar „mamei Terra“. Dimpotrivă, s-ar impune a se crea condiții cât mai largi de a se re­­cunoaște și a se afirma marea diversitate a ființelor, multiplicitățile lor și, în consecință, la a face față fiecăreia dintre ele în singularitatea și originalitatea sa, ceea ce ar permite perenitatea vieții în diversitatea și cu vigoarea cuvenite. Ar fi vorba apoi de recunoașterea că viul e prin definiție incalculabil și inapropriabil. Așadar, aceste două modalități ale recunoașterii nu ar antrena în mod necesar drepturi. Cheia revigorării lumii și a durabilității sale s-ar găsi în consacrarea unei datorii a vieții ce leagă ansamblul creației și în efortul de construcție colectivă și niciodată desăvârșită a capacităților de a împărtăși cu alții. În această perspectivă, juridicul nu ar avea sens decât dacă ar veni să confirme, să ratifice și să promoveze o lume fără închideri și frontiere, care se caracterizează printr-o deschidere necondiționată la existent și ar face loc altuia decât sine însuși.

Se conturează și o veritabilă „democrație a viului“, una efectivă, autentică din perspectivă organică, care să permită supraviețuirea. Democrația și viul constituie astăzi cele două puncte de intrare principale pentru cei și cele ce vor să construiască o lume locuibilă și respirabilă de către și pentru toți. Este posibil chiar să o reinventăm plecând de la ideea viului ca „indeterminare constitutivă“, capacitate de metamorfoză, de proliferare, deschidere radicală spre multiplicitate. În plus, în măsura în care Terra e ceva ce aparține tuturor, ea se impune a permite existența a tot ceea ce o populează, context în care două noi drepturi „absolut fundamentale“ s-ar cere a fi recunoscute și garantate: cel la ospitalitate și, respectiv, la respirație. Acesta ar invita la o depășire a umanismului, nu în sensul plonjării în nu se știe ce antiumanism sau transumanism, ci pentru a deschide porțile unei politici care să facă loc deopotrivă omului și în sens mai larg totalității viului, una prin excelență a multiplicității și a deschiderii.

…A gândi comunitatea dincolo de identitate și de stare într-o epocă în care se reînnoiesc impulsurile de repliere spre sine pare a fi, în cele din urmă, esența noului eseu publicat de Achille Mbembe și ale cărui idei încercăm a le schița prin rândurile de față. Un îndemn la care ar trebui să răspundem nu numai în contexte aniversare, ci pur și simplu în fiecare zi și cu ocazia fiecărei acțiuni majore, fiind vorba de supraviețuire, sens și viitor.

S-a apreciat, pe bună dreptate, că plecând de la diferite metafizici africane animiste filosoful camerunez prefigurează o „ecologie generală în care umanul intră în comunitate cu ansamblul viului. A gândi Terra drept ceva al tuturor și pentru toți îl conduce să propună o „comunitate terestră“, care ar fi „ultima utopie“. Una pentru care a locui lumea înseamnă în mod necesar a coabita și a face loc altora decât sieși (umani și neumani), ceea ce ar presupune un drept la viață și la ospitalitate, în mod absolut prim și fundamental.

3. Schimbarea climatică – marea provocare a viitorului! Cu titlu de exemplu al uneia dintre provocările majore ale viitorului imediat al planetei să ne oprim la urgența climatică. Raportul de sinteză al celei de-a VI-a evaluări a stării climei planetei, publicat de Grupul Interguvernamental pentru Evoluția Climei (IPCC) la 20 martie 2023 și considerat drept radiografia cea mai condensată și relevantă asupra problemei, asumată prin consens mondial, trage un nou semnal de alarmă în privința soartei Terrei. Potrivit documentului, suntem pe marginea prăpas­tiei. Activitățile umane „fără echivoc“ bulversează sistemul climatic într-un ritm și cu o amploare fără precedent de milenii, chiar de sute de ani antrenând efecte din ce în ce mai dezastruoase, ge­neralizate și de acum înainte adesea ireversibile. În timp ce viețile a miliarde de persoane sunt deja afectate, continuarea și creșterea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) amplifică amenințările asupra producției alimentare, aprovizionării cu apă, sănătății umane, economiilor naționale și supraviețuirea unei mari părți a lumii naturale. Totuși, și o rază de speranță: umanitatea poate încă să revină și să evite marele dezastru ecoclimatic. Conservarea unei lumi viabile pentru toți implică însă reducerea imediată și drastică a emisiilor în toate sectoarele. Opțiunile spre a ajunge aici, precum și spre a ne adapta la dereglările climatice sunt numeroase, eficiente și disponibile încă de pe acum. Concluziile „sintezei sintezelor“ și a rezumatului pentru decidenți au în fruntea lor perspectiva rămânerii unei șanse de a limita încălzirea planetară la 1,5°C (în raport cu nivelurile din perioada preindustrială), cu condiția însă a unei reacții imediate, ferme și consistente. În orice caz, prin aprecierile, datele și reperele identificate și afirmate documentul poate deveni, așa cum arăta secretarul general al ONU, António Guterres, un veritabil „ghid practic pentru dezamorsarea bombei climatice cu efect întârziat, pentru supraviețuirea omenirii“. Unul care detaliază levierele unei transformări a societăților și a economiei, combinând atenuarea emisiilor de GES și adaptarea lor la datele dereglării climei. Mergând și mai departe, liderul onusian se pronunță pentru eforturi co­mune intensificate, dar diferențiate așa încât țările dezvoltate să atingă neutralitatea climatică „pe cât posibil până în 2040“ și cele emergente până în 2050 și, în plus, o eliminare progresivă a carbonului până în 2030 în țările membre ale OCDE și până în 2040 în celelalte state. Așadar, chiar o accelerare a ambițiilor climatice în raport cu cele afișate prin Acordul de la Paris din 2015.

De acum înainte realitatea schimbării climatice și a efectelor sale în cascadă asupra vieții și a Terrei nu mai poate fi contestată, în afară poate de un minuscul grup de sceptici izolați. E vorba de aportul cel mai tangibil de până acum al IPCC care, începând din 1990, alertează în mod necontenit, își îmbogățește lucrările cu date din ce în ce mai precise și alimentează reflecția pertinentă spre a ajuta factorii de decizie în a pune în aplicare acțiuni pe măsura mizelor aflate în joc. Particularitatea problemei rezidă mai ales în faptul că omul este, deopotrivă, cauza și soluția ei. Suntem în mod colectiv principalii responsabili ai catastrofei ecoclimatice anunțate, deopotrivă victimele directe, dar și singurii care au puterea să acționeze asupra pârghiilor ce pot încă schimba datul existent.

Fără îndoială, ar fi un mod iresponsabil de a percepe această sinteză precum un raport în plus, așteptând cu indiferență să fie elaborat și publicat cel următor. Până la următoarea ediție a evaluărilor pertinente, cea de-a șaptea, ce va inter­veni cel mai probabil în jurul anului 2030, jocurile vor fi făcute. Dacă obiectivul menținerii încălzirii globale la 1,5°C pare din ce în ce mai complicat de atins, trecerea lui la pierderi și profit nu e în mod cert o opțiune. Fixat în 2015, prin Acordul de la Paris, el reprezenta o mare provocare pentru conștientizarea urgenței și gravității crizei climatice și capacitatea de reacție a întregii umanități de a o controla și rezolva într-un fel. Faptul de a se prefigura într-un eșec constituie în sine un semnal de alarmă. Unul asupra necesității unui veritabil salt internațional, în cadrul căruia fiecare țară trebuie să se simtă responsabilă pentru partea ce-i revine din eforturile generale aferente. Aceasta presupune în special o stabilire a coerenței între diminuarea recurgerii la energiile fosile, responsabile de 80% din emisiile de GES, cu obiectivele climatice. Atâta vreme cât această logică nu va funcționa și opera în practică, scopurile pe care ni le propunem vor rămâne de neatins. În paralel, decidenții politici trebuie să dezvolte un discurs al adevărului vizând conștientizarea că modul de viață din ultimele decenii nu va mai fi reproductibil în următorii ani, și pe viitor în general. E urgent și imperativ a regândi orașele, a modifica alimentația, a ne de­­plasa altfel și probabil a consuma mai puțin, în concluzie a adopta sobrietatea ca mod de a fi. Toate aceste provocări tre­buie să fie privite drept motive de speranță, ca o demonstrare a faptului că avem încă mijloacele de a acționa. Acceptarea drept ineluctabilă a pierderii cursei climatice și așteptarea impasibilă a dezastrului planetar nu ar folosi la nimic!

3.1. Sobrietatea, sloganul viitorului! Apelurile la moderație, în sens mai pregnant și cu tendință de oficializare la sobrietate, se multiplică și se intensifică cu precădere în domeniile mediului, energiei și sănătății. Proiecte purtătoare și dominante de o atare perspectivă apar în cele mai diverse domenii: cel al utilizării apei, consumului energetic și alimentar, folosirii resurselor naturale, gestionării spațiului urban, desfășurării activităților de tot felul. Cu alte cuvinte, și dincolo de orice, sobrietatea a devenit un termen la modă. Dacă această noțiune s-a impus în contemporaneitate cu ocazia publicării raportului Meadows în 1972 privind limitele creșterii, în contextul primului șoc petrolier mondial, asistăm azi la o nouă secvență socioeconomică sub dubla conjunctură a crizei sanitare Covid-19 și a războiului din Ucraina, cu tendința de a deveni o componentă majoră a tranziției ecologice.

În plus și deosebit de relevant, pe lângă intrarea și impunerea în limbajul curent, sobrietatea (din latinul sobrietas pentru temperantă) a devenit azi un slogan politic. El a depășit în parte expresia (sintagma) prezentă și generalizată de peste patru decenii de dezvoltare durabilă, un proces perceput ca prea lung în raport cu ritmurile „urgenței de mediu și climatice“. Dimpotrivă, noua expresie, aflată în plin avânt, este asociată mai mult timpului prezent, cel al acțiunii. Este imperativul inerent poziției de a „face ceva, fără a aștepta“, pentru că timpul și realitățile nu mai au răbdare. Noua deviză a acțiunii pentru protecția mediului și conservarea stabilității sistemului climatic e purtătoare de multiple semnificații, unele exprimate și însușite oficial. Invocându-se noul termen dominant, unii încearcă să concilieze creșterea economică cu prezervarea resurselor, trecând prin transformarea modelului energetic și eficientizarea lui și sfârșind într-o retorică abilă pentru a limita sentimentul de privare personală și colectivă. La militanții ecologiști, sobrietatea a luat un sens mult mai radical. Ea devine egală cu descreșterea. Cei doi termeni sunt considerați strâns legați, dar rămân dificil de stabilit, ceea ce e superfluu în producția de bunuri și servicii.

Termenul cunoaște percepții și semnificații particulare și în domeniul sănătății. Între „Dry January“ („ianuarie fără o picătură de alcool“) și „luna fără tutun“ (în fiecare noiembrie), incitările la adoptarea unui comportament mai cumpătat, sobru se multiplică. În această privință punerea în practică variază potrivit sensibilităților. Într-o perspectivă europeană, e vorba de a se mărgini la limitarea exceselor, în timp ce versiunea americană e mai maximalistă, mergându-se mai departe în corectură pe cât mai răspândite sunt excesele, conform constatărilor unui specialist în materie. Desigur, indiferent că se adoptă perspectiva unei sobrietăți mai „blânde“ ori a uneia „foarte sinceră“, această practică ilustrează o schimbare majoră în materia comportamentelor; e considerată o veritabilă ruptură cu societatea de consum a secolului al XX-lea și în special cei Treizeci de ani Glorioși, perioadă descrisă drept cea a abundenței, după marile războaie duse pe teritoriul Europei.

4. „Tehnosoluționismul“ – o credință și nu o cale! În fine, la capitolul posibile soluții vă propun să ne oprim asupra unei sintagme și poziționării teoretice care tind a se impune în ultimul timp: soluționismul tehnologic (tehnosoluționismul)! Dacă expresia e recentă, ideea potrivit căreia inovația tehnologică ar fi capabilă să rezolve singură crizele sociale ori ecologice s-a născut odată cu revoluția industrială, chiar dacă noțiunea invocată s-a impus în dezbaterea publică abia după 2014 mai ales prin lucrări precum cele ale lui Evgeny Morozov (ca, de exemplu, Pour tout résoudre, cliquez ici, FYP Editions, Paris, 2014). Se puneau astfel în lumină iresponsabilele proiecte ale întreprinzătorilor californieni din zona digitalului care se ambiționează „să repare toate problemele lumii“; plasând individul în centrul mizelor opțiunilor tehnologice pilotat prin legile pieței, ajungându-se însă la ocultarea cauzelor sociale și politice ale problemelor. Numai că, dacă perspectiva e recentă, ideea și practicarea sa sunt anterioare creării internetului. Ele se înscriu într-o viziune a lumii indusă de două secole prin teoria economică potrivit căreia piața și inovația ar putea să ne permită să depășim limitele de mediu. Din secolul al XIX-lea și odată cu începutul industrializării, atunci când fumul fabricilor provoca proteste ale riveranilor, ingineri și autorități publice rivalizau în promisiuni tehnice de depoluare mai degrabă de a reduce producerea de substanțe toxice. Un secol mai târziu, inovația tehnologică va mobiliza constructorii, în anii 1970, să răspundă exploziei poluării produse de autovehicule, pariind de această dată pe ameliorarea motoarelor și pe filtrele aferente. Atunci când însă indicatorii ecologici au ajuns la roșu, situația tinde a se agrava și nu mai putem ignora limitele planetare. A continua proiectul tehnosoluțiilor, și, pe deasupra cu entuziasm, ridică multiple semne de întrebare. Tehnologia nu se opune ecologiei, se clamează în continuare, ea e chiar cheia sa, știința e singura noastră șansă de salvare! În fapt însă, teza în cauză devine un nume al ecomodernismului, care pretinde să rezolve criza ecologică prin ameliorarea modelelor de producție și intensificarea controlului uman asupra proceselor naturale. De la fuziunea nucleară și până la proiectele de geoinginerie, vi­zând, printre altele, și dilema climatică, sunt etalate numeroase soluții de acest gen. În 2015, nouăsprezece universitari și oameni de știință afirmau într-un „manifest ecomodernist“ convingerea conform căreia „cunoașterea și tehnologia, aplicabile cu înțelepciune ar putea permite opțiunea pentru ceea ce e mai bun, chiar un remarcabil antropocen“. Aceste promisiuni neglijează totuși realitățile fizice insurmontabile legate deopotrivă de epuizarea resurselor și complexitatea crizelor ecologice. Optimul tehnologic implică, de asemenea, efectul de revenire al progresului tehnic legat de faptul că fără o regularizare o inovație antrenează o creștere a consumului. În fine, tehnosoluționismul aparține mai degrabă „mitologiilor“, ecologia fiind propagată așa încât nimic să nu se schimbe, hrănind astfel aspirațiile climatoscepticilor. De ce să ne mai limităm consumul dacă o ruptură tehnologică ne poate salva? Depolitizând răspunsurile de adus crizelor, o atare poziționare la infinit devine astfel o cale de a ocoli dezbaterea democratică și responsabilă asupra modalităților de înfruntat și de a depăși impasul major al existenței vieții pe planetă.

P.S.: Educația pentru schimbările climatice, în definitiv pentru viața și planeta pe care trăim, a dobândit și în România o deplină recunoaștere și promovare oficiale, trecând de la stadiul de simplu proiect la cel de disciplină de studiu (deocamdată… opțională!), cu programă școlară proprie. Rămâne de văzut în ce măsură competențele dobândite preconizate vor fi asigurate prin „săptămâna verde“ și mai ales vor prinde viață în existența concretă a generațiilor de azi și de mâine.

Mircea Duțu – profesor universitar

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 40