Aspecte etice în formarea viitorilor arhitecți
Cupola Ateneului Român conține și medalionul ELOCINȚA. Disciplina astfel numită este așezată cu optimism modern și încredere în progres alături de industrie, chimie, științe naturale, arhitectură, arte decorative și comedie sau artă dramatică. Lista e semnificativă, iar poziția medalioanelor care reunesc ingredientele progresului, relevantă pentru dezideratele unei societăți la sfârșitul secolului XIX (1888). Numele disciplinelor stau pe cercul de bază al cupolei, alcătuind direct fundamentul său. Întrebarea firească „de ce nu apare și etica?“ își găsește răspuns în faptul că etica există transversal și clăditor în toate disciplinele și domeniile. Astfel, Elocința (menționată la Atheneu cu litere de aur pe panglică roșu regal) nu există fără etică, după cum restul domeniilor nu pot ființa și funcționa în absența unor coduri deontologice.
Etica oferă arhitecților o armă, o metodă și un sprijin substanțial pentru a face față dilemelor pe care le întâmpină, adesea, în cercetare, proiectare și practică. E necesar ca acestea să fie definite, discutate și chiar anticipate încă din formarea viitorilor specialiști. Dezbaterea elocventă devine fertilă numai prin cunoașterea profundă și problematizarea responsabilă a aspectelor etice conectate intim proiectării.
Acum, în secolul XXI, lumea noastră are alerte și teme de raliere diferite de cele ale secolului precedent. E firesc. Devenirea implică și a perpetuat păstrarea unor valori și configurarea altora noi, în pandant cu ceea ce societatea acceptă ca bine, ca potrivit, ca adecvat. Schimbările valorilor – și ale lumii – sunt graduale sau bruște, iar înlănțuirile diferitelor civilizații alternează emergențe, vârfuri, decadențe și revoluții.
În era digitală, invazia tehnologiilor și a inteligenței artificiale țin agende socio-politice alături de încălzirea globală. Întrebarea de cercetare propusă de acest articol este cum anume, într-o lume cu texturi valorice noi, limite vagi și în schimbare accelerată, putem observa, numi și extrage aspecte etice în formarea viitorilor arhitecți.
O specializare academică cu profil distinct poate genera un cadru valabil în analizarea situațiilor sensibile, dificile, etica oferind instrumente aplicate. Teoria fundamentelor morale, etica virtuții, etica deontologică, etica contractului social și etica utilitaristă sunt doar câteva declinări ale eticii care substanțiază și trasează linii directoare în formarea arhitecturală.
Particularitatea proiectării arhitecturale este bazată pe anticiparea unui scenariu de folosire a spațiului imaginat, compus și oferit. O gândire de tip sopravisione caracterizează orice proiect de arhitectură imaginând modul în care oamenii vor folosi și se vor comporta în locul nou creat. De aceea a vedea de dinainte în sensul supra-vederii este, probabil, abilitatea caracteristică arhitecților și aceasta explică nuanțele dobândite de un comportament, o abordate și o educație întru etică.
Învățământul superior de arhitectură din România a acordat, constant, importanță aspectelor etice hrănind noțiunea de grijă a clădirii la diferite niveluri și în variate momente istorice din viața sa, de peste 130 de ani. Continuitatea binomului tradiție-inovație este fără îndoială amprenta educației arhitecturale, dar și factorul motor care a generat evoluția sa în timp.
Prin natura intervenției arhitecturale, imaginarea și proiectarea unui spațiu implică mai multe tipuri de grijă. Indiferent de momentul intervenției, gândirea arhitecturală implică grijă. Considerente ale integrării în sit dezvăluie o grijă față de existent și o responsabilitate etică a propunerii. Necesitatea rezistenței edificatului trimite la o grijă structurală. Armonia funcțiunii convoacă o grijă față de utilizările posibile. Și, nu în ultimul rând, frumusețea reclamă o grijă estetică. Toate aceste atribute poziționează actul de creație arhitecturală într-un corpus etic distinct. Astfel, vitruvian consacrat și îndelung valabil încă din timpul lui Iulius Caesar Augustus, principiile Firmitas, Utilitas, Venustas includ grija de a găsi și integra soluții de rezistență, utilitate și estetică. Întrebarea imediat următoare este ce rămâne constant, neschimbat, în principii de intervenție și ce anume este diferit. Răspunsul posibil este căutat prin amplificarea întrebării prin intermediul chestionării de tip oximoron.
Gânditorul din Hamangia, parte a cuplului culturii omonime cca. 4000 î.Hr., conține un oximoron: repaos activ. Un detaliu mai puțin observat al celebrei statuete dobrogene este scaunul, un ta–buret cu patru picioare. Acesta indică acțiunea de a construi înaintea momentului de pauză, de conectare și reconectare la lume prin contemplare. Oximoronul în acest caz definește coexistența a două acțiuni – contemplarea și construcția. În poziția așezat, cu capul sprijinit în mâini, Gânditorul poate privi în zare și grație obiectului pe care este așezat, un taburet care a implicat lucru. În ansamblul astfel definit om-obiect, ordinea acțiune-repaos, faber-contemplatio dobândește profunzime. Acceptând oximoronul ca simultaneitate a figurii de stil – care combină cu ironie subtilă sau prin adevăr incomod doi termeni incongruenți și la o primă vedere incompatibili – contribuția de față este intitulată OxusMorus – aspecte etice în formarea viitorilor arhitecți. Lucrarea vizitează domeniul formării arhitecților (în România) dorind cartarea aspectelor problematice și deschiderea unei discuții solid așezate. Sunt propuse două oximoroane (duble prin oglindirea termenilor): Obligație opțională – Opțiune obligatorie și Uitare Conștientă – Conștiință Uitată.
Nu voi atinge temele programelor și serviciilor generative ale inteligenței artificiale de tipul chatGPT, Dale și nici cele difuzate de midjourney, photopea sau reddit. Las, cu rezervă, unor alți observatori mai competenți comentarea transhumanismului (Livingstone) sau a inva-ziei inteligenței artificiale gratuite (Free AI Art – Architecture Generator). Accentuez însă faptul că relativ recent, adică în ultimele trei-patru decenii, transformări ale tehnologiilor de proiectare arhitecturală (CAD) și de edificare (CAM, 3d Printing, BIM) au schimbat fundamental cercetarea, proiectarea, interacțiunea și regulile din arhitectură. Discuția aspectelor etice în formarea arhitecților este – cu atât mai mult – adecvată.
Interesul discuției propuse aici locuiește într-un paradox care nu este nicidecum un gând slab (Vattimo). Punctul de plecare este sincron cu necesitatea de a chestiona lucrurile de la sine înțelese. Astfel, întrebarea de cercetare a lucrării este ce anume este ascuțit, pătrunzător, deștept – (oxus) și ce este tocit și prost (mōros) – în formarea etică din învățământul superior de arhitectură? De aici cresc oximoroanele selectate: ce poate însemna, în formarea viitorilor ar–hitecți, o obligație opțională și ce anume devine o opțiune obligatorie? Un pliu succesiv fiind: există aspecte care fac obiectul unei uitări conștiente? Unde anume apare pericolul conștiinței uitate?
Ideea OxusMorus se desprinde din incongruența accentuată, crescândă alarmant, a multor aspecte ale lumii de astăzi, inclusiv a problemelor etice care gravitează împrejurul educației și formării unor specialiști nu numai competenți, dar și responsabili. Mutații, limite vagi, suprapuneri și condiții noi sunt doar o parte din alcătuirea și asamblajul nou, în continuă mișcare care texturează, complică și – poate – îmbogățesc realitatea începutului de secol XXI.
Maparea termenului propus, care combină două entități contradictorii, poate conduce la întrebări valabile sau măcar figura un teritoriu fertil descoperirii sau redescoperirii problemelor etice (Wasserman). Complexitatea și avalanșa informațiilor fiecărei secunde de astăzi ar putea legitima OxusMorus ca instrument adaptat observării și cercetării proceselor, fenomenelor, mecanismelor (Sayer) care se ridică peste evenimente sau fapte diverse.
Formarea viitorilor arhitecți trasează o componentă etică deopotrivă clară și încâlcită. Natura domeniului așază aspectele etice între știință și creație, între obiectiv și subiectiv, între rațional și empatic, iar autoratul este simultan individual și colectiv în foarte multe privințe. Un proiect de arhitectură este simultan o idee personală, atribuibită unui singur autor, și un produs colectiv. Rezultatul edificat aparține evident orașului, locului, utilizatorilor direcți, dar și indirecți. O metodă potrivită pentru a înțelege multitudinea problemelor etice și de a reuși ordonarea lor în educația și formarea arhitecților este scenariul de proiectare în general sau înscenarea situațiilor specifice în particular. Misiunile arhitectului – cuprinse în coduri deontologice – sunt structurate prin enumerări de obligații. De pildă, codul operabil pentru arhitecții din România are 100 de articole organizate în obligații generale și obligații față de societate, respectarea interesului public; clienți; profesie; colegi; OAR; în cadrul și în relațiile cu instituțiile publice. De aici, înscenarea situațiilor specifice acționează ca un generator de conținut al interacțiunilor și responsabilităților posibile.
Modus operandi – simularea reală
În fiecare proiect de arhitectură, dezvoltat în atelierul din facultate sau în piața de profil, scenariul de proiectare și înscenarea situațiilor specifice sunt o simulare reală capabilă să permită emergența aspectelor etice. Acestea folosesc, de altfel, și la elaborarea responsabilă a contractelor prin așezarea în posibil. Există, evident, riscuri în considerarea scenariilor de proiectare ca generator și filtru al aspectelor etice. Contextul extins al unei culturi generale lacunare și profesionale precare a studenților de la arhitectură lasă prezumția „de la sine înțeles“ sensibilă. Aceasta atârnă amenințător și are substanță vulnerabilă mai ales din lipsa de informare corectă. Remediile sunt de găsit.
Însă în majoritatea codurilor de exercitare a unei profesii, și cu asupra de măsură în cel al arhitecților, obligațiile ocupă capitole ample. Clarificarea, comentarea și individualizarea obligațiilor opționale și a opțiunilor obligatorii – încă din perioada de formare a viitorilor profesioniști – constituie prime borne etice și de aici pertinența discutării lor.
Acestora li se pot alătura întrebări care problematizează uitarea conștientă, omisiunile deliberate.
Năzuința contemplării este profund umană și umanizantă într-o lume unde, din ce în ce mai mult, atenția oamenilor este captată, poate pe nedrept, de ecrane. În concluzie, lucrarea invită la investigarea conștiinței etice personale și de grup prin formularea unui set deschis de noi întrebări (sau simple chestionări) folosind oximoronul Gânditorului.
Lămurirea clipei în care repaosul activ devine acțiune contemplativă este, în fond, acceptarea simultaneității unor condiții considerate până acum opuse sau antagonice.
Conf. dr. arh. Françoise PAMFIL – Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, București
Articol publicat în nr. 51-52 al revistei Tribuna Învățământului
