La sfârşitul lunii martie, am trecut, aşa cum am fost anunţaţi din timp, la ceea ce se numeşte ora de vară. Explicaţia curentă este că astfel se câştigă un răgaz pentru a desfăşura activitatea utilizând lumina naturală. Doar că adaptarea la ora decalată nu este uşoară, iar mulţi oameni susţin că a se trezi cu o oră mai devreme dimineaţa chiar constituie o problemă în bunul mers al vieţii lor. Se poate ca, la nivel european, din anul 2021, să se renunţe la o astfel de schimbare. Ţările membre pot decide să rămână la ora standard de iarnă sau la cea de vară. Ele îşi vor putea schimba ora pentru ultima dată în ultima duminică din octombrie 2021. Înainte de luarea acestei hotărâri, la nivelul UE s-a făcut un sondaj în care 84% din repondenţi s-au pronunţat în favoarea renunţării la schimbarea orei.

Ideea de a schimba ora îi aparţine lui Benjamin Franklin, încă din anul 1784. Se pare că, în timpul Primului Război Mondial, Germania şi Austo-Ungaria au fost primele ţări care au aplicat ora de vară.

În ţara noastă, ora de vară a avut o traiectorie oscilantă:  a fost adoptată pentru prima dată în 1917, apoi s-a întrerupt această practică, pentru a fi reluată în 1932; a fost suspendată din nou în anul 1943, apoi reintrodusă începând cu anul 1979.

Pentru cei care lucrează în sistemul de educaţie este cunoscută o observaţie, care se reconfirmă în fiecare zi, la primele ore de curs: elevilor le este greu să se trezească dis-de- dimineaţă, să ajungă la timp la ore, să se concentreze, să fie activi şi binevoitori. Unii întârzie; cei care totuşi au ajuns sunt morocănoşi, somnoroşi, picotesc pe bancă, alţii nu ajung la şcoală decât mai târziu, spre ora a doua sau a treia.

Ştim toate aceste lucruri, dar insistăm să se trezească, să se mobilizeze, să facă un efort să fie mai vioi. Părinţii ajută cum pot, îi aduc la şcoală cu maşina, fac o escală înainte de a merge şi ei la muncă. Profesorii, de obicei, insistă că proverbul ziua bună se cunoaşte de dimineaţă trebuie aplicat, îi încurajează pe elevi să accepte situaţia şi să se străduiască să se adapteze. Pentru că, nu este aşa, când vor fi mari vor avea un loc de muncă, un program pe care trebuie să îl respecte. Unii dintre ei acceptă posomorâţi că situaţia cam aşa o să fie, alţii însă fie spun că şi angajatorii s-au modernizat şi oferă angajaţilor posibilitatea unui timp de muncă flexibil, că vor putea munci şi de acasă, fie susţin că vor deveni antreprenori cărora nu o să le facă nimeni programul.

Ideea este că, între timpul de somn şi timpul de activitate, este dificil să se traseze o linie de demarcaţie care să fie una echilibrată. Aceasta cu atât mai mult cu cât adolescenţii au nevoie de multe ore de somn, fiind într-o perioadă accelerată de creştere. Studiile de specialitate afirmă că, în funcţie de vârstă, şcolarul mic ar avea nevoie între nouă şi 11 ore de somn, iar şcolarul mare între opt şi 10 ore de somn (https://scinews.ro/necesarul-de-ore-de-somn-functie-de-varsta/). După alte puncte de vedere, ar fi necesare mai puţine ore de somn, dar cum fiecare om are un specific aparte, putem conveni că starea de oboseală sau aceea de optim funcţional diferă de la om la om.

Oricum, situaţia este clară: a impune o oră matinală la care programul zilei să înceapă a devenit în ultimul timp dificil. Nu mai este doar o chestiune de bunăvoinţă, ci de lipsă de randament. Chiar dacă elevii ajung la ore, faptul că se află în bancă nu înseamnă că şi au disponibilitatea de a participa cu toată puterea de concentrare la derularea cu sens a lecţiei.

Într-o minicercetare sociologică, realizată de către elevii de clasa a 11-a, numită Calitatea vieţii de liceu, una dintre temele abordate a fost referitoare la ora de începere a cursurilor. Concluzia care s-a impus a fost: ca viaţa la şcoală să fie considerată de calitate, cursurile trebuie să înceapă mai târziu. Cât de târziu? Pentru că atunci programul se va termina în partea a doua a zilei etc. Mai târziu, de principiu. De fapt, să înceapă târziu şi să se termine devreme – era o sugestie tacită.

Dacă la toate acesta mai adăugăm şi dificultăţile de transport întâlnite în toate marile oraşe, în care dimineaţa pare că toţi locuitorii au plecat de-a acasă spre câte o destinaţie, atunci la cât începe prima oră de curs devine un subiect care se pretează la o dezbatere largă. În spiritul postmodern al individualizării lucrurilor, fiecare şcoală îşi poate alege ora la care să înceapă cursurile, în funcţie de opţiunile elevilor, părinţilor care au şi ei un program de muncă pe care trebuie să-l respecte, al profesorilor care înghesuie în agenda zilei, pe lângă orele de educaţie formală, şi activităţile extracurriculare, al pedagogilor care amintesc de curba de efort a zilei etc. Aşa se face că asupra unor aspecte de viaţă şcolară despre care în trecut nu discutam, păreau de  la sine rezolvate, ca un dat, similar celor naturale, cursurile la şcoală încep la ora 8 sau chiar la 7.30, acum am început să avem serioase dezbateri. Şi cum într-un subiect din capul locului controversat indiferent cum se va termina, unii dintre cei implicaţi vor rămâne nemulţumiţi, pare că ne aflăm într-o situaţie apropiată de o remarcă a personajului Farfuridi, din O scrisoare pierdută, a lui Caragiale: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici, pe acolo, şi anume în punctele esenţiale! Din această dilemă nu puteţi ieşi. Am zis!“.

Am trecut totuşi la ora de vară. Principial vorbind, ziua este mai lungă, timpul pentru a desfăşura activităţi, mai generos. Mai multă lumină naturală, poate şi o ocazie de a reflecta asupra condiţiei umane. Cât este natură? Cât este cultură? Toată discuţia cu orele de vară sau de iarnă ţine mai de grabă de cultură? Sau natura ne determină să ne întoarcem spre ceea ce este firesc să fie, dincolo de convenţiile curente asupra cărora nu contenim să revenim?

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti