Mihail Sadoveanu (1880-1961) publica acum 120 de ani romanul Șoimii și intra în istoria literaturii. Scriitorul a trăit peste opt decenii de viață pământească pe care a umplut-o cu creații scriitoricești de amploare. A fost, fără îndoială, nu o persoană, ci o personalitate. L-am auzit în copilărie, cu vocea sa inconfundabilă, imprimată în fonoteca radiodifuziunii (pe cale de a deveni „fonoteca de aur“), interpretând Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. De fapt nu era vorba despre o interpretare, pentru că Sadoveanu îl trăia pe Creangă prin toate fibrele ființei sale. Dacă ar fi fost să mi-l imaginez pe Ion Creangă revenit printre pământeni, acesta ar fi luat atunci chipul și vocea lui Mihail Sadoveanu. Sadoveanu era un Creangă reîncarnat, la nivelul secolului al XX-lea. Șocul puternic pentru mine a fost în liceu, când profesorul de Limba și literatura română ne-a adus un disc cu poezia Sara pe deal, citită de Mihail Sadoveanu. Spun „citită“, dar ar fi trebuit să spun „trăită“. Sadoveanu îl trăia pe Eminescu, pentru că buciumul sunând „cu jale“ răsuna aievea „pe deal“, în amurg, iar „streșinele vechi“ ridicau casele-n lună, ca într-o poveste cu feți frumoși. Sadoveanu nu interpreta Sara pe deal ca actorii, nu declama, ci urca și cobora domol vocea ca un om simplu, pătruns de cea mai umană complexitate. Spunea parcă povestea lumii acesteia.

Sadoveanu a rămas în memoria culturală a românilor drept maestrul romanului istoric. Avea darul refacerii trecutului, pe care nu doar că îl reconstruia, dar îl și reînvia, ca printr-un fel de tunel al timpului, în care celor privilegiați le era îngăduit să pătrundă. A reconstituit o lume românească din zorile sale, de pe la anii 700 până spre 1700.

Partea din urmă a perioadei de glorie închinate de Sadoveanu romanului istoric este dominată, de departe, de figura lui Ștefan cel Mare, trecut din lumea aceasta acum 520 de ani (în 1504). În opera sadoveniană este vorba nu numai despre principe, ci și despre omul me­­dieval, despre românul providențial, ­despre acele fațete care l-au fascinat cel mai tare din întreaga noastră istorie pe scriitor. Capodopera în acest sens este, fără îndoială, romanul-fluviu Frații Jderi, în care figura titanicului domn este înfățișată prin ricoșeu, în oglindă cu familia comisului Manole Jder. Ștefan cel Mare, deși este personajul principal, devine, prin tehnica narativă meșteșugită, însăși esența cărții, depășind statutul unui caracter de roman în sensul clasic. Ștefan cel Mare este însăși Țara Moldovei de oriunde și de oricând, sublimată pe parcursul a șase ani de istorie, dintre 1469 și 1475. Nimeni nu a mai reușit – cu excepția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, în Apus de Soare – să reînvie pentru publicul larg un astfel de Ștefan, „domn cel Mare“. Moldova a avut o vreme de relativă pace, între 1457 și 1475, înainte de marile confruntări cu turcii, începute la 10 ianuarie 1475, la Podul Înalt. Pacea aceasta aparentă și scurtă venea după marile urgisiri ale țării, petrecute după moartea lui Alexandru cel Bun, în urma nemerniciei fiilor și altor câtorva urmași ai acestui vrednic domn. Tihna de câțiva ani a Moldovei lui Ștefan cel Mare este, însă, plină de amenințări, deopotrivă dinspre turci, tătari, Ungaria, Polonia, comploturile boierești și altele. Pe fondul acesta, o familie de vajnici boieri de țară, în frunte cu Manole Păr Negru și jupâneasa Ilisafta, cu feciorii lor, Nicoară (Nicodim), Damian, Simion, Cristea, Ionuț, cu oamenii lor, veghind herghelia domnească și păzindu-l mai ales pe calul aproape năzdrăvan numit Catalan, apără soarta întregii Moldove, prin ei înșiși și printr-o rețea de oameni de bine, prezenți aproape peste tot unde este necesar. Piaza aceasta bună reușește să preîntâmpine și să înfrângă uneltirile inamice interne și externe, pregătind Moldova pentru marile confruntări armate ce aveau să vină dinspre turci, dinspre tătari, dinspre leși.

Nu sunt eu chemat să scriu aici ­despre tehnica narativă a multiplelor planuri, despre tipologia personajelor bine alese, despre caracterele portretizate prin aceste personaje și nici despre numele lor de basm, de fapt de epocă – Manole, Damian, Nicoară, Alexăndrel, Ilisafta, Candachia, Nasta, Tudosia – descinse de-a dreptul din cronici. Arta narativă a lui Sadoveanu a trezit demult atenția criticii literare, care a revărsat o mulțime de tomuri pe această temă. Roma­nele și, cu precădere, acest roman al lui Sadoveanu au avut și un destin pregnant în societate, în comunitate, în epoca în care au fost publicate pentru prima oară și ulterior. Prin acest roman-trilogie, scris la finele epocii interbelice și terminat în 1942, într-o Românie amenințată de revizionism, mutilată apoi teritorial și măcinată de război și de dictatură, Mihail Sadoveanu a adus pe scena literară și în opinia publică românească o vână de demnitate și de curaj. În partea sa de viață controversată pe care a trăit-o sub comunism, Sadoveanu s-a salvat parțial de la ademenirea proletcultistă prin cărțile sale interbelice. Nu a fost deloc ușor, fiindcă scriitorul figura în chip literar nu atât țărani, cât principi și boieri patrioți și dăruiți cu har. Or, acei ani de sovietizare a culturii noastre, din deceniul 1950-1960, înfățișau boierimea noastră drept „jefuitoare“, „împilatoare“ și „exploatatoare“ în totalitatea ei, susținătoare de domni veroși, netrebnici și lași. Figura boierilor români nu era mai bună nici în privința raporturilor externe ale Țărilor Române. Chiar și după ce s-a trecut peste faza rolleriană a comunismului nostru original, în care toată „lumina“ trebuia să vină de la Răsărit și în care nimic din trecutul medieval românesc nu era recuperat, în care marea istorie aparținea eternei Rusii și Uniunii Sovietice, receptarea lui Sadoveanu cel de demult nu a fost liniară. La un moment dat, mai ales după retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României (1958) și după o timidă relaxare, în vremea căreia câteva figuri de domni vrednici au fost recuperate, aceștia trebuiau să apară invariabil ca apărători, împreună cu poporul (țăranii), ai „independenței țării“, iar boierii trebuiau înfățișați, prin directivă de partid, ca in­variabili „trădători“, „uneltitori“, „nevolnici“, „vânzători“ incurabili de țară și de domni. Sadoveanu, dincolo de „plierile“ sale față de regim, de compromisurile făcute, de colaborarea cu autoritățile, de conferințele și scrierile influențate de proletcultism (vezi romanul Mitrea Cocor, de exemplu), rămâne un creator cu o statură intelectuală proeminentă, în primul rând prin talentul său nativ. Fiind un demnitar al regimului, scriitorul nu a avut probleme în a-și republica romanele sale istorice interbelice, or acestea nu urmau tocmai linia partidului. Evident, nu i-a fost foarte greu nici scriitorului nostru și nu le-a fost imposibil nici unor critici literari acceptați de regim să evidențieze unele fațete ale romanelor istorice sadoveniene care se potriveau cu ideologia oficială de-atunci. Cu toate acestea, anumite aspecte de fond rămâneau greu de digerat de regimul comunist de-atunci. De exemplu, în Nunta domniței Ruxandra, apare contrastul evident între civilizația românească din Moldova lui Vasile Lupu, ilustratoarea „Bizanțului după Bizanț“ și spiritul rudimentar al cazacilor zaporojeni. Numai că aceștia din urmă, conduși tocmai de Bogdan Hmelnițki, au fost artizanii „unirii Ucrainei cu Rusia“, pe care ideologii comuniști o prezentau ca un fel de prolog al marii Rusii și chiar ca nucleu al Uniunii Sovietice. Hmelnițki – cuscrul lui Vasile Lupu din roman – a încheiat în 1654 tratatul de la Pereiaslav cu Țaratul Rusiei, fapt care avea să ducă în cele din urmă la pierderea independenței Ucrainei în fața Imperiului Rus. Or, acest Hmelnițki și ai lui apar în romanul lui Sadoveanu drept forțe ale răului, sunt înfățișați drept barbari, necivilizați, rudimentari. Mai mult, în acest roman, dar și în celelalte, se vede Moldova întreagă, cu șirul de cetăți făcute de domnii țării la Nistru, la Dunăre și la Marea Neagră. Eroul român al cărții este de la Soroca, reocupată după Al Doilea Război Mon­dial de ruși. Toate aceste aspecte reale și realiste nu puteau să facă plăcere „comisarilor“ și „consilierilor“ sovietici din România de după război și nici instrumentelor lor locale. Dacă romanul cel vechi Șoimii a fost cosmetizat oarecum sub forma noului roman Nicoară Potcoavă, publicat în 1952 (considerat de critici, totuși, ca o carte distinctă de prototipul ei din 1904), în care aparențele sunt salvate, iar cazacii se prezintă bine, drept aliați ai dreptății unor moldoveni, Nunta domniței Ruxandra a rămas în varianta ei originară, cartea nefiind agreată de autoritățile din „obsedantul deceniu“.

Cititorii autentici nu au putut să se lase amăgiți: boierii lui Sadoveanu – cu anumite excepții atestate în documente de epocă sau imaginate după astfel de exemple – sunt mari patrioți, iubitori de țară și de neam, făcând zid împreună cu principii buni și mari pentru apărarea țării. Răul cel mare pentru țară – vrea să spună Sadoveanu – nu a venit întotdeauna din trădarea boierilor, fiindcă mereu au fost mai mulți boierii credincioși decât cei ticăloși și ticăloșiți, ci din răutatea umană în general, din pericolele externe, din soarta noastră de popor mare împărțit în țări mici, din „pohta“ stârnită în inimile unora de blagoslovirea acestui pământ cu atâtea bunuri de preț. Sadoveanu a proiectat o imagine pe ­alocuri idealizată asupra Evului Mediu românesc, dar în acel ideal al său se scaldă realul. Tablourile sale despre trecut sunt verosimile, pline de farmec și de culoare, pentru că niciun detaliu nu este uitat. În plus, limba curge „ca un fagure de miere“, încât povestea te prinde adesea în mrejele ei și nu scapi ușor din captivarea lecturii, din atmosfera de epocă, din prezentul acelui trecut.

Mihail Sadoveanu nu a fost un sfânt, dar a fost un creator dotat cu un talent narativ ieșit din comun. Viața scriitorului a fost ea însăși demnă de a fi istorie și chiar a fost istorie. Scriitorul a trăit două războaie mondiale, a fost contemporanul războaielor balcanice (1912-1913), a văzut Marea Unire, a gustat din plin minunea epocii interbelice, a văzut dictatura antonesciană, a fost martorul instaurării totalitarismului comunist, a fost un actor (acceptat oficial) al „obsedantului deceniu“ și s-a stins în același an cu Lucian Blaga. Din perspectiva timpului lung trecut de-atunci, este ușor să fie judecat și condamnat. Dar el nu avea de unde să știe că se va termina comunismul la noi și nici măcar că avea să urmeze prin anii 1960 un anumit „dezgheț“. Comunismul bolșevic moscovit părea fără sfârșit. Scriitorul s-a născut și a trăit o mare parte a vieții într-o lume rurală sau semirurală, cu oameni așezați și molcomi, fără agitații de prisos, în afara celor generale, suportate de lumea întreagă sau de fragmente consistente din ea. Astfel, era firesc ca tânărul Sadoveanu să adere la curente autohtoniste precum sămănătorismul, să caute „durerile înăbușite“ ale țăranilor, să se scalde în natură, pe văi de râuri mitice și în dumbrăvi de poveste. La fel de firesc era să se înfrupte și din trecut, după principiul că trecutul este viață, viață trăită, adică experiență omenească. La Sadoveanu, istoria este magistra vitae, ca la clasici. Romanul său istoric nu este simplu trecut, ci este frescă de viață. În acest roman se regăsesc toate mizeriile vieții, de la sărăcie până la trădare și de la ademenirea spre rău până la minciună, dar nu lipsesc nici virtuțile, valorile, speranța și încrederea. Gloria vechii Moldove, cu granițele ei naturale, cu cetățile ma­jestuoase de pe Nistru, adică Moldova întreagă, de dinainte de sfârtecările ei din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, se răsfrânge într-o lumină mirifică. Țara apare ca fiind primejduită mereu de oameni răi și perfizi din interior și din afară, dar niciodată îngenunchiată iremediabil. Oameni ca Ștefan cel Mare, familia Jder sau Vitoria Lipan s-au găsit mereu ca să salveze țara, iar țara i-a cinstit prin prețuirea ei, fiindcă aceștia au proiectat-o în nesfârșire.

Natural, de când își scria Sadoveanu (aproape pe nerăsuflate) primele sale romane și până astăzi, a trecut mai bine de un secol, iar gusturile literare – câte mai există – s-au schimbat radical. Planeta receptează astăzi alte lumi paralele recreate decât cele literare, lumi formate din „stăpâni ai inelelor“, din „superman“ sau din dinozauri reinventați, plasați cu toții în oceane de cruzime, de violență, de perfidie. În plus, mereu reluatul principiu „trăiește-ți clipa“ (Carpe diem) alungă istoria dintre preocupările intelectuale. Sadoveanu este mai greu înțeles de unii cititori „recenți“, obișnuiți cu post-modernitatea, cu oniricul, cu fantasticul, cu vizualul și cu superficialul. În plus, unii vajnici cenzori, „toboșari ai vremurilor noi“, îl acuză pe romancier de traiul lui sub comunism și, mai ales, de colaborarea cu regimul acela, adică de fapte grave și condamnabile, dar care nu impietează asupra scrierilor pomenite. Alții se întreabă cât adevăr istoric este în romanul istoric sadovenian. Cu toate aceste reproșuri, formulate de multe ori cu rea credință, Mihail Sadoveanu străbate deceniile și secolele prin partea general-valabilă a operei sale. Niciun scriitor român nu a egalat vreodată farmecul povestirii sale istorice, nici limba sa a „vechilor cazanii“, limba sfătoasă, cronicărească și inteligibilă totodată, nici curgerea unduioasă a narațiunii și nici reconstituirea atmosferei de demult. Criticii înțelepți nu-i pot condamna viața trăită sub comunism, fiindcă nu ne alegem noi, oamenii, momentul venirii pe lume, iar „colaborarea“ cu regimul nu este de competența judecății noastre, a istoricilor și a istoricilor literari. Istoricul (literar) nu este nici inchizitor și nici judecător al vieții extraliterare a scriitorului, prin urmare el nu dă sentințe, ci reconstituie și, eventual, emite anumite judecăți de valoare. Oricum, condamnarea, firească până la un punct, a compromisurilor făcute de Sadoveanu cu regimul comunist nu ar trebui să prejudicieze imaginea literaturii istorice scrise de prozator înainte de „dictatura proletară“. Mai sunt și critici care absolutizează criteriul adevărului istoric în romanul istoric și găsesc scrierilor lui Sadoveanu felurite carențe din acest punct de vedere. Or, criteriul adevărului istoric nu se aplică în romanul istoric, ci doar în istoriografie. Istoricul reconstituie trecutul, literatul de talent îl reconstruiește și îl transformă, operând cu imagini artistice. Ștefan cel Mare recreat de Sadoveanu face cât zece monografii istorice ale celor mai mari istorici, pentru că, în sufletele cititorilor și în conștiința publică generală, portretul făcut de marele prozator marelui domn predomină de departe.

Mihail Sadoveanu a trăit istoria ca un intelectual, luminat de o cultură generală foarte solidă și ca un scriitor de foarte mare talent. A trăit-o, fără îndoială, și ca un patriot român, pentru care istoria noastră a fost viața noastră. Literatul aduce trecutul în prezent și duce prezentul în trecut cu o libertate deplină, inexistentă în cazul istoricului. Literatul are libertatea de a lua trecutul doar ca pretext, pentru a exprima ideea (ideile) directoare. De aceea, a acuza un scriitor că nu respectă adevărul istoric este lipsit de sens. Pe de altă parte, omul prezent nu este produsul unei generații spontane, ci este rezultatul tuturor generațiilor care l-au precedat. Prin urmare, omul prezent are nevoie de conștientizarea valorilor generațiilor de dinainte, iar această conștientizare nu se împlinește doar prin studiul istoriei la școală, ci și prin multe alte mijloace și modalități, între care literatura (beletristica) istorică este de prim plan. Mărginirea omului contemporan la realitățile prezentului său înseamnă o mărginire a orizontului de cunoștințe și chiar de conștiință, or fără conștiință istorică nu se poate edifica o societate. Dar, în acest efort de conștientizare a omului recent de valorile omului de demult și ale omului în general, Sadoveanu știe să curețe timpul de conven­țiile umane, de artificiala împărțire a timpului în trecut-prezent-viitor și să atingă deplinătatea, rotunjimea, întregul. Mihail Sadoveanu invocă un Ștefan cel Mare care sfarmă frontierele timpului și care – exact ca în Doina lui Mihai Eminescu – veghează etern asupra Moldovei și poate pogorî oricând s-o salveze. La fel se întâmplă cu toate personajele pozitive din romanele sadoveniene, personaje înfățișate cu erorile și cu păcatele lor, dar cu marea capacitate de a sluji țara și de a o mântui de rele. Mihail Sadoveanu a scris primele sale pagini de proză istorică atunci când doar se pregătea alcătuirea României Întregite, a văzut miracolul înfăptuirii ei, i-a trăit dramatic frângerea din 1940 și a fost martorul înstăpânirii peste noi a trupelor și tancurilor rusești, ghidate de puterea roșie. A murit, cum spuneam, înainte de a se ivi zorile unei anumite libertăți limitate și controlate („dezghețul“ din anii ’60 ai secolului al XX-lea) și, probabil, fără certitudinea că democrația reală și lumea liberă de model occidental vor reveni și peste noi. Compromisul final, făcut de Mihail Sadoveanu ca să poată trăi, studia și scrie, nu poate macula o viață întreagă închinată creației autentice și nici anula lupta sa, dusă prin intermediul romanului istoric, pentru făurirea unei conștiințe românești curate și chiar a unei Românii fericite, cum fusese Moldova („a doua libertate românească“, după expresia altui mare moldovean, Nicolae Iorga) în momentele sale de glorie. Pentru scrisul lui Sadoveanu, istoria a fost un pretext, dar miezul acestui pretext a devenit însuși nucleul genetic al literaturii sale. Mihail Sadoveanu a lăsat posterității nu o improvizație, ci o operă.

Acad. Ioan-Aurel POP – Președintele Academiei Române

Articol publicat în nr. 53-54 al revistei Tribuna Învățământului