„Cultura este singurul mijloc de afirmare, și în fața omenirii de astăzi, și în fața istoriei de mâine“ (Mircea Eliade – „Istoria ideilor și credințelor religioase“)

În scrierea acestui articol, am avut în atenție câțiva vectori, cu o mare forță de a genera arii capabile să influențeze dezvoltarea și finalizarea unui portret uman, nu neapărat ideal, ci normal, în manifestări absolut firești. Acest așa-zis portret se regăsește în semenul nostru de astăzi și dintotdeauna, raportat la o colectivitate și la un anumit timp și spațiu în care se dezvoltă, cu toate caracteristicile sale.

Ce diferențe sesizăm, peste timp, între omul din Antichitate, cel din Evul Mediu și cel din epoca modernă – spre a lua niște repere generale –, pentru a aprecia în ce măsură apare această nevoie de a deține ,,un cumul“ de cultură, de a fi, printr-o sintagmă consacrată, om cult, indiferent de timpul în care exiști? Când apare și de ce apare această necesitate? Vizează ea o anume categorie umană? Este, a fost întotdeauna „setea“ de cultură o stare de fapt? Percepem ca impuls stringența însușirii și valorificării cunoștințelor culturale, științifice șamd acumulate?

Alexandru Graur, în studiul ,,Ce înseamnă a fi om cult“, preciza, la un moment dat, că „a fi om cult înseamnă a deține cunoștințe din cât mai multe domenii de activitate“. Așadar, a fi cult, factual, înseamnă a atinge un anumit nivel al culturii prin cultură, în mod ascendent, chiar ,,grafic vizual“, pentru a-l aprecia pe om într-o ierarhie acceptată.

Așa cum am amintit anterior, mă refer la un stadiu care ar face ca individul să se manifeste liber, având un nivel cultural care să-i permită adaptarea la varii domenii și circumstanțe. Da, cultura te face liber, fără să fii însă într-o ,,colivie de aur“ semnificând distanțarea, izolarea de societate.

Facem trecerea, pornind de la treapta argumentării, spre o alta care ne obligă să judecăm, să ne judecăm în felul de a fi sau de a dori să fim, astăzi.

Câți oameni înțeleg ce „dulce“ e lectura, cunoașterea sau, de ce nu, ,,răspunsul la voroavă“, să ,,răstălmăcești“ înflorirea cireșului, a apusului de soare, față de tine ca om, creație de om întreg și disiminat în întreg? Poate de aici, de la acest stadiu, apare imperios necesitatea ca omul să dorească, să vrea să dorească să se situeze, cum subliniam anterior, într-un alt stadiu al evoluției, al dezvoltării spirituale.

Suntem asemănători, incontestabil, și diferiți, incontestabil, ca și cum am alcătui un corpus amplu de variațiuni pe aceeași temă, atingând ceea ce Confucius afirma convingător și, în același timp, superfluu de demonstrat: ,,Înlăuntrul nostru suntem la fel, cultura e singura care face diferența“.

Pornind de la aceste aserțiuni, rămân la nivelul avansării ideii de a forma, prin cultură, nu un om ideal (nici nu este posibil), ci unul conștient de menirea sa de individ ,,chemat“ de să edifice, în continuare, o societate, să se transforme continuu pe sine, ca om al cetății, în virtutea anticului grecesc kalokagathia (în filosofia greacă, idealul armonizării virtuților morale cu frumusețea fizică). Actualmente, se pare că e necesar să ne întoacem la valorile autentice și să le adaptăm la circumstanțe sociale și politice de astăzi, care nu sunt, cu unele particularități, chiar atât de noi sub soare.

 De la aceste premise pornim. La ele vom adăuga altele, absolut necesare omului pentru a poseda cunoștințe variate din diverse domenii, la un nivel rezonabil, cunoștințe pe care să le valorifice după propria capacitate de a înțelege și de a reacționa.

De-a lungul timpului, frecvent, a circulat cu obstinație întrebarea, legitim formulată, dacă există o necesitate imperioasă pentru om de a cunoaște, de a-și realiza un orizont de cultură. De aici, rezultă în mod logic o altă întrebare, care vizează finalitatea cumulului intelectual. Cele două coordonate, necesitatea și finalitatea, prezentate anterior, pentru a contura o ființă umană ,,deplină“, mai sunt de actualitate? Asistăm, oare, la degradarea unui scop în dezvoltarea omului prin cultură? Considerăm că astăzi, mai mult ca oricând, cu pregnanță, se impune abordarea acestor imperative ale contemporanietății.

Cultura este fundamentală în împlinirea personalității, este ca apa și soarele pentru toate regnurile de pe planetă. Cultura face diferența între om și animal, după cum s-a avansat ideea generală că ne deosebim de animal prin cultură, deoarece, după Jawarhalal Nehru, ,,cultura înseamnă lărgirea minții și a spiritului“.

Unde se află omul modern din secolul al XXI-lea, raportat la cele două coordonate? De dimineața până seara, viețuiește într-un cerc al satisfacerii nevoilor primare, cu un plus ce ține de gradul de civilizație. Cine dorește să depășească această condiție? Cine are forța să iasă din acest cerc care îl poate ține captiv toată viața, prizonier al neputinței sale?

Indubitabil că un rol primordial în formarea și dezvoltarea omului îl au, în ordine: familia (în cadrul căreia trebuie să funcționeze reguli de bază viabile), școala, în sens larg, academic (cu un sistem educativ funcțional de modelare conștientă, în strictă concordanță cu pragmatismul vieții), mass-media (prin mijloacele specifice), la care se pot adăuga alți factori cu influențe formativ-educative. În acest triptic nici nu este loc și nici nu trebuie să existe limite de tip ,,procustian“, ci vectorul trebuie să fie definit cu claritate: educație pentru viață.

Prin instrumente adecvate tuturor situațiilor de formare se impune parcurgerea unui traseu educațional care să inducă nevoia de lectură. Acestea trebuie să fie indestructibil unite cu pregătirea, specializarea într-un anumit domeniu sau mai multe, de activitate profesională.

Trecem spre ceea ce ne aduce în concretețea momentului, și anume ceea ce a hotărât Parlamentul României, printr-o lege, instituind anul 2019 ca ,,Anul Cărții“ în țara noastră, lansând Programul național ,,România citește“, din care selectez: ,,Programul presupune și organizarea de întâlniri ale elevilor cu  români contemporani, de anvergură națională sau locală, care să lectureze fragmente din propriile creații literare, în scopul încurajării lecturii și promovării acesteia“. Era nevoie de un asemenea act normativ? Da! Pentru că astăzi, mai mult ca oricând, se citește foarte puțin, bibliotecile nu mai au cititori, vânzările de carte din România sunt pe ultimul loc în Uniunea Europeană, analfabetismul funcțional atinge un procent de-a dreptul îngrijorător. Și exemplele pot continua, din nefericire! Voi reveni, aducând în atenție câteva sugestii remediale pentru acestă stare de fapt.

Nu poți face abstracție de ceva universal valabil, și anume, coerența dintre limbă, gândire și cultură, care se supun, voit sau nu, anumitor standarde.

Într-o relație inseparabilă cu aserțiunile de mai înainte se află Comunicatul Uniunii Scriitorilor din România referitor la ,,Degradarea limbii române în spațiul public“, lansat spre dezbatere, un avertisment dur, unic în istoria ultimelor decenii.

Astfel, se precizează în Comunicat: ,,Limba română nu este un simplu instrument de comunicare. Ea este o componență esențială a identității și un liant al unității naționale“. Sigur că identitatea și unitatea națională, fără niciun fel de retorică, au ca manifestare limba care reflectă tocmai ceea ce s-a înfăptuit de-a lungul istoriei unui popor, unitatea prin limbă, în formele scrisă și orală.

,,Limba, reliefează, Comunicatul, este, de asemenea, instrumentul gândirii. Cineva care vorbește și scrie incorect este puțin probabil să gândească bine, cu atât mai mult, cu cât incorectitudinea exprimării este primul și cel mai eleocvent semn al absenței unei culturi corespunzătoare, deci al lipsei pregătirii și competenței.“

Am acordat un spațiu destul de amplu Comunicatului amintit, pentru că traversăm un moment de alarmă privind degradarea limbii noastre. Citatul de mai sus ar trebui să se afle, fără exagerare, în primul rând, în interiorul instituțiilor de învățământ, de cultură, în ministere, în cele două Camere ale Parlamentului și la Guvern, iar, din când în când, pe ecranele televizoarelor trebuie să apară, ca un leit motiv: ,,Lipsa de cultură dăunează grav sănătății creierului!“

În situații excepționale se impun măsuri excepționale! Iată unde s-a ajuns, într-o perioadă relativ scurtă, de 30 de ani: să asistăm neputincioși, nepăsători la tratarea cu indiferență a sistemului de reguli ce domină limba! Se impune, așadar, găsirea celor mai adecvate modalități, pe lângă cele sugerate în încheierea comunicatului-manifest lansat de Uniunea Scriitorilor din România, pentru stoparea degradării limbii „și a nivelului cultural, înainte ca ele să se transforme în adevărate obstacole în calea funcționării României ca stat european modern“. Putem distruge și ne putem distruge prin lipsa de cultură. Toate aceste intervenții ar trebui să se amplifice, pentru a proteja limba și cultura. Sunt deziderate imperative, ce ar trebui să diminueze, până la dispariție, degradarea limbii. Instituțiile statului sunt obligate nu numai să se alăture acestei intervenții, ci să adopte rapid, prioritar, un program sau oricum s-ar numi, pentru remedierea acestor aspecte semnalate.

Familia are un rol esențial în creșterea interesului pentru cultură al copiilor, iar posturile de radio și canalele de televiziune trebuie să acorde periodic spațiu emisiunilor de cultivare a limbii, prin prezența scriitorilor, a profesorilor în studiourile lor. De asemenea, instituțiile abilitate ale statului, trebuie să facă mai mult decât fac în momentul de față. Acestea trebuie să susțină, prin subvenții, dezvoltarea pieței de  carte,  apariția și supraviețuirea ziarelor și revistelor de cultură. Tema este vastă, dar merită abordată cu prisosință!

Mihai PĂCURARU