Se împlinesc, la 6 septembrie 2017, două secole de la naşterea lui Mihail Kogălniceanu. Fiu de boieri moldoveni luminaţi (străbunicul lui, Constantin Kogălniceanu, iscălise zapisul de desfiinţare a iobăgiei, din 1749, al lui Constantin Mavrocordat), cu ascendenţe materne genoveze, a studiat în Franţa şi în Germania (Prusia), la prestigioasa Universitate Humboldt din Berlin, formându-se ca tânăr intelectual (jurist, avocat, istoric), cu vederi progresiste şi cu idealuri naţionale. S-a întors în ţară pătruns de spiritul civilizaţiei şi culturii europene şi de suflul înnoirii, aflat la originea genezei noii Europe, animat de dorinţa de a participa la reaşezarea şi ridicarea ţării din feudalismul târziu în care încă se afla. Împreună cu alte personalităţi luminate ale timpului, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Ion Ghica şi alţii, cu unii împărtăşind prietenii de-o viaţă, a participat la procesul de modernizare şi europenizare a ţării, mai întâi în Principatul Moldovei, apoi, după Unire, în Principatele Unite, în România (din 1862) şi, mai târziu, în Regatul României.
S-a implicat activ în politică, în diplomaţie, în cultură, în administraţie şi în treburile obşteşti, animat de entuziasmul începutului, împărtăşit de cei care visau să construiască o ţară modernă, după model european. A fost un ctitor şi un fondator, alături de „generaţia de aur”, care a edificat România Modernă. Patriot român, şi-a dedicat viaţa construirii unei ţări noi, printr-o operă vastă, iniţiată de elite, de fondare, consolidare şi dezvoltare instituţională în domenii-cheie: politic, legislativ, administrativ, cultural, diplomatic etc. Kogălniceanu a participat la marile evoluţii, procese şi evenimente istorice de la jumătatea secolului al XIX-lea şi din cea de-a doua jumătate a acestuia, momente fundamentale ale procesului de edificare naţională: „Dacia Literară”, Revoluţia de 1848, Unirea Principatelor, instalarea pe tronul României a lui Carol I şi domnia acestuia, intrarea în războiul de Neatârnare, proclamarea Independenţei României, recunoaşterea independenţei de marile puteri (Congresul de la Berlin, 1878), proclamarea Regatului României. Kogălniceanu este cel care a citit, în Cameră, la data de 9 mai 1877, Proclamaţia de Independenţă. A făcut parte din elita ţării, îndeplinind funcţii politice de prim rang – Prim-ministru al Principatelor Unite, ministru de externe al lui Carol I, ministru de interne – şi jucând un rol esenţial în domeniul culturii şi al educaţiei: director al Teatrului Naţional din Iaşi, profesor al Academiei Mihăilene, redactor-şef al revistei „Dacia Literară”, scriitor, publicist, mentor cultural şi literar. Între 1887 şi 1889, a fost preşedintele Academiei Române, în rândurile căreia intrase ca membru al secţiei de istorie.
Mihail Kogălniceanu a fost un spirit european, un reformator şi un vizionar, care, format la şcolile Europei, conectat la civilizaţia şi cultura europeană, a visat şi a văzut, dincolo de realitatea imediată a unei ţări, rămase în urma timpului, la răscrucea imperiilor şi a marilor puteri, captive încă în mentalităţi retrograde, un viitor luminos, la edificarea căruia a participat pas cu pas, prin tot ceea ce a gândit şi a realizat în plan politic şi cultural. Figură impozantă a perioadei victoriene a României, Kogălniceanu a fost, alături de alţi mari ctitori şi corifei, între care trebuie adăugat Titu Maiorescu, o personalitate uriaşă a istoriei noastre moderne, care rămâne în Panteonul Civilizaţiei şi Culturii româneşti. Anul 2017 ne-a adus, iată, nu numai centenarul Titu Maiorescu (un secol de la trecerea în eternitate a marelui fondator, politician, scriitor, critic şi mentor), ci şi bicentenarul Mihai Kogălniceanu, două veacuri de la naşterea ilustrului om politic şi cărturar român.
Sorin IVAN