În pragul unei tensiuni naţionale, mai mult sau mai puţin obiectivă, legată de locul limbii latine în planul-cadru pentru clasele V-VIII, nu cred că trebuie venit cu argumente pedante. Cei mai mulţi reformatori din vârful ierarhiei sunt şi patrioţi şi oameni cu carte.
O perspectivă realistă nu se regăseşte însă în această zonă spirituală. Punctul de plecare într-o dezbatere pertinentă îl reprezintă, cred, aspectul calitativ al disciplinei în discuţie în şcoala de astăzi.
Limba latină, printr-o înţelegere deformată a cadriştilor, este repartizată spre predare profesorilor de limba şi literatura română, deşi sunt consideraţi la retribuire necalificaţi. Un asemenea profesor, după cum atestă foaia matricolă, a studiat în anii de facultate limba şi literatura latină şi lingvistica romanică în situaţia în care specializarea a doua viza o limbă romanică. Ambele discipline au fost studiate şi de către absolvenţii facultăţilor de teologie şi de limbi străine în profil romanic, fără ca să fie implicaţi în predarea acestei discipline.
Cu siguranţă că majoritatea profesorilor de română deturnează spaţiul disciplinei pentru a o substitui cu o oră de pregătire în vederea asigurării succesului la examenul naţional, practică destul de curentă în şcoala românească.
Cum absolvenţii de limbi clasice sunt puţin numeroşi, cum numărul de ore de latină este insuficient pentru a constitui o catedră la nivelul şcolii, e greu de presupus că specialiştii în domeniu vor ajunge să predea limba latină în toate şcolile României contemporane.
Un alt aspect care derivă din starea de fapt amintită ţine de competenţa profesorului în domeniu. Dacă până în clasa a X-a conţinuturile vizează familiarizarea cu gramatica latinei culte, cu elemente de cultură şi civilizaţie în forme simple, lucrurile se complică în clasele a XI-a şi a XII-a în cazul abordării speciilor literare lirice, epice şi dramatice, dificultatea fiind de ordin sintactic în primul rând. Problema ar rămâne să fie rezolvată în spaţiul umanistic în care îşi desfăşoară activitatea clasele cu profil filologic. Rezolvarea este falsă şi incompletă, întrucât elevii de la real au nevoie stringentă de limba latină pentru a înţelege limbajul ştiinţelor fundamentat pe elemente de compunere (sufixoide şi prefixoide) latine şi greceşti. Un simplu chestionar de etimologie/semantică a termenilor tehnici vehiculaţi în şcoala românească de azi ar fi lămuritor pentru a susţine că din multe puncte de vedere, fără studiul latinei, limba română ar fi… cea mai străină dintre limbile studiate în şcoală.
O poziţie de echilibru situată la graniţa dintre Trunchiul Comun şi Curriculum Diferenţiat, cu reglări la nivelul CDS, ar rezolva disputa care tinde să ia proporţii homerice.
Cât priveşte menţinerea limbii latine în şcoala contemporană, este suficient să ne reamintim că „limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Inferioară şi Superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre” (Al. Rosetti, Istoria limbii române, EDP, 1977, p. 77).
După cum se înţelege, noi nu vorbim o altă limbă, ci o latină modelată de istorie în cadrul unui proces de dăinuire şi de sinteză etnică pe fundamentul latinităţii noastre milenare. Cine ar exclude propria limbă din programul educaţiei naţionale? Am convingerea că reforma trebuie să vizeze aspectul calitativ al demersului didactic, nu anularea lui.
Fie ca înţelepciunea să triumfe în luarea unei decizii care să menţină prestigiul istoric al şcolii româneşti!
Prof. dr. Valentin Emil MUȘAT
* Omnia mea mecum porto = Port după mine tot ce e al meu.