Olympia, patria comună

Ora de educaţie fizică… O sintagmă care ar trebui reconsiderată de la o simplă alăturare lingvistică cu valoare morfologică, la un real şi necesar modus vivendi… Citim peste tot că sportul este deosebit de benefic pentru sănătate, frumuseţe, dezvoltare armonioasă, pentru buna funcţionare a creierului ori pentru menţinerea tinereţii. Cum sunt posibile însă toate aceste efecte în lipsa uneia dintre cele mai importante componente ale sistemului de învăţământ: educaţia fizică? Maxima latină a înţeleptului Iuvenal „Mens sana in corpore sano“ („Minte sănătoasă în corp sănătos“) pare că exprimă pe deplin importanţa acestei discipline, acestei „educaţii“.
Victor Hugo spunea că „Întreaga lume civilizată are o ţară comună, Grecia, Olympia“. Mai ştiu elevii noştri de azi că Olympia nu era un oraş, ci un complex sacru, cu temple şi altare, cu monumente şi un stadion lung de 200 de metri, cu un prytaneion (edificiu atenian) rezervat cinstirii şi încununării cu lauri a învingătorilor? Mai ştiu părinţii moderni că un copil educat de mic în spirit sportiv va înţelege viaţa într-un alt mod, va conştientiza ce înseamnă să câştigi, dar va învăţa şi să piardă în mod cinstit?
Cred că este imperios necesar să existe mai multe ore de sport în şcoală, dar nu ca elevul să scape de alte ore plictisitoare, ci ca să punem încă o cărămidă la construirea unui organism sănătos. Se ştie că în instituţiile şcolare din România orele de educaţie fizică sunt sub media ţărilor din Uniunea Europeană. Elevii din clasele I–VII fac două ore de sport pe săptămână, elevii de clasa a VIII-a au în programa şcolară una sau două ore de sport pe săptămână, iar elevii din clasele IX–XII au doar o oră de sport pe săptămână. În plus, statisticile arată că jumătate dintre elevii din România au o scutire medicală, fiind astfel cert faptul că 4-5% dintre elevi nu practică niciun fel de activitate sportivă.
Copiii au nevoie de modele în viaţă, au idoli (genii sportive), câţi dintre ei nu-şi doresc să ajungă precum Hagi, Halep, Ghiţă Mureşan, Bute sau neîntrecuta Nadia? Un părinte bun trebuie să îşi îndemne constant copilul spre activităţi sportive şi spre mişcare, ştiind că aceasta este cel mai preţios cadou pe care îl pot face şi cel mai puţin costisitor. Profesor-părinte-elev, iată sistemul tridimensional care trebuie să susţină sportul în şcoală!
Cunosc copii internauţi care petrec ore bune nemişcându-se din faţa unei tablete sau părinţi care fac la fel, pe conturile de socializare, fără să ştie cât de preţios este timpul pierdut, refuzând să se bucure de soarele sau de ploaia de afară, fără să îşi amintească că sportul dezvoltă şi capacităţi mentale, gândirea strategică, gândirea matematică… De exemplu, în sala de sport, în timpul jocurilor sportive, le spun elevilor faptul că vor fi nevoiţi să decidă într-o fracţiune de secundă cui vor pasa mingea şi locul în care trebuie ea să ajungă pentru a o primi înapoi şi a înscrie. Le demonstrez cum matematica de bază îi ajută pentru a ţine scorul, iar anatomia ne ajută să identificăm diversele grupe de muşchi puse în mişcare, cum beneficiile obţinute în urma exerciţiilor fizice nu sunt vizibile imediat, deoarece corpul fizic trece printr-o serie de transformări în perioada copilăriei şi până la adolescenţă.
Nu am dorit să fac o pledoarie pro-sport, ci să fac o invitaţie la respectul pentru organismul propriu, pentru educaţia fizică, ce trebuie să se constituie în forme de educaţie pentru sănătate. Copilul trebuie să ştie că esenţa sportului este competiţia, că multe naţiuni, de pe toate continentele, depun eforturi pentru a fi reprezentate în marile confruntări sportive internaţionale doar pentru a-şi face cunoscute performanţele. Sportul devine, de multe ori, un adevărat ambasador. Îndemnaţi-i pe elevi să intre în sala de sport cu bucurie, astfel încât părinte, profesor sau elev să nu rămânem tributari unor reale şi nepreţuite valori precum autodisciplina, solidaritatea, spiritul de echipă, toleranţa, spiritul sportiv sau fairplay-ul.
Prof. Gheorghe Manole,
Liceul Teoretic Mihai Eminescu, Călăraşi