La Olimpiada Internațională de Matematică, desfășurată în Japonia, echipa României a câștigat cinci medalii de aur și una de argint, clasându-se pe locul întâi în Europa și pe locul patru în lume, după China, SUA și Coreea de Sud. Este o performanță excepțională, care se adaugă șirului de rezultate și medalii strălucitoare de până acum. De la înființarea Olimpiadei Internaționale de Matematică, în 1959, la inițiativa României, elevii noștri au cucerit constant primele locuri și medalii. Competiție de prestigiu mondial, OIM poartă o puternică amprentă românească prin geneză și performanțe. Olimpicii români se clasează mereu printre câștigători nu pentru că Olimpiada este o invenție românească, ci pentru că sunt inteligenți și valoroși, redutabili la nivel planetar, într-o competiție dură, de cea mai înaltă exigență, a inteligențelor de top. Dacă rezultatele strălucite ar fi izolate la o ediție-două, atunci le-am atribui șansei și sorții binevoitoare. Dar medaliile și laurii primelor locuri mondiale vin an de an, indiferent de regimuri politice, de vremuri, de guverne și de crize, mai ales ale educației. Continuitatea în excelență și performanță exprimă astfel un lucru important: există mari resurse de inteligență în rândul tinerelor generații, un potențial extraordinar în domeniul științelor exacte, în special al matematicii, cel mai dificil dintre toate. Aurul cenușiu este una dintre cele mai mari resurse ale unei țări dăruite cu toate bogățiile și, cu toate acestea, una dintre cele mai sărace din Europa… Iar forța inegalabilă a  aurului cenușiu îi propulsează pe tinerii români pe culmile gloriei olimpice.

În același timp însă, școala românească deține locul întâi în Europa la analfabetism funcțional, cu 42% dintre elevi sub această definiție. Tot o performanță, dar cu semnul minus, care ne propulsează pe prima treaptă a unui podium nu foarte onorabil. Și nici aici nu e vorba de o excepție, izolată la un an-doi, ci de o constanță care se întinde pe ultimii ani, care, de data aceasta, nu mai e de bun augur… Există voci care contestă, cu argumente, acuratețea și relevanța acestui tip de evaluare, dar, dincolo de PISA și OECD, rămâne realitatea. Care este, în sine, grăitoare și ne arată, fără înconjur, cum stau lucrurile cu știința de carte a elevilor. Nu este greu să observi, ca profesor ori ca simplu martor, că nivelul lor de pregătire, capacitatea lor de înțelegere și de exprimare sunt din ce în ce mai scăzute. Tot mai mulți dintre elevii de azi, chiar dacă știu să citească, nu înțeleg ce citesc sau au dificultăți de înțelegere a conținutului. Unii au probleme chiar cu cititul propriu-zis, ca să nu mai vorbim de scriere, unde încep alte drame. De remarcat că dificultățile de înțelegere și exprimare nu se opresc la elevi, ci continuă, în forță, la studenți, ceea ce amplifică gravitatea și dimensiunile fenomenului. Și probabil că lucrurile merg mai departe… Cauzele analfabetismului funcțional conduc, pe de o parte, la societatea și mentalitatea timpului în care trăim, pe de altă parte, inevitabil, la școală. Mentalitatea comună nu mai privilegiază educația ca prioritate a individului și cale a reușitei, ci rămâne debitoare unui pragmatism excesiv și unei viziuni consumeriste a lumii. În încercarea de a se reforma, subminată de o finanțare insuficientă, școala trece printr-o criză prelungită, cu efecte dramatice asupra calității educației, aflate într-un continuu declin. În multe situații, prestația didactică, în termeni de calitate și eficiență, de motivare și implicare, lasă mult de dorit, abandonând actul educațional într-o zonă a gri a formalismului și a simulării, golite de conținut și de miză. Speranțele educației se transferă în dimensiunea paralelă a meditațiilor, fenomen de o amploare fără precedent. Totul se întâmplă în era tehnologiei, când revoluția digitală schimbă existența în toate aspectele ei. Sub fascinația gadgeturilor și a mediului virtual, dependenți de internet, de jocuri și de rețelele sociale (care nu le aduc niciun fel de beneficii), elevii se îndepărtează tot mai mult de studiu, de lumea cărților și a lecturii. Citind puțin sau deloc, nu-și mai antrenează gândirea și capacitatea de procesare a ideilor și de înțelegere a conținuturilor. În optica lor, lectura, modul cel mai complex al formării intelectuale, intră la capitolul obligații școlare și este, prin urmare, abordată minimal, la limita rezistenței. Operele literare (tot ne aflăm în siajul bacalaureatului) sunt frecventate prevalent prin intermediul rezumatelor de pe net. De aceea, nu e de mirare că, la mulți dintre absolvenții de liceu, orizontul culturii generale și al cunoașterii este foarte restrâns. Toate acestea explică fenomenul analfabetismului funcțional și cea de-a doua „performanță” românească, la polul opus primei, într-un fel de „olimpism” negativ.

Olimpism și analfabetism. Două extreme, într-un fel de paradigmă a coexistenței contrariilor. Este firesc ca într-un sistem să existe un pol al elitei și al performanței. Intră, de asemenea, în firea lucrurilor, existența unei categorii aflate la antipodul performanței. Mai puțin firească și cu totul inacceptabilă pentru o școală cu tradiție și cu o valoare dovedită în timp este amploarea eșecului educațional. Pentru că analfabetismul funcțional constituie un eșec de proporții al școlii și, in extenso, al societății. Dacă societatea tinde să devină un cadru al confuziei existențiale, școala trebuie să rămână un ghid calificat, un mediu al formării autentice, prin instrucție și educație, prin valorile și reperele pe care le promovează, prin cunoaștere ca factor al evoluției. În esență, tocmai aceasta este vocația ei – scopul însuși al existenței sale: de a participa la edificarea intelectuală, spirituală și morală a elevilor, de a-i face capabili să-și realizeze potențialul, ca, mai târziu, să participe la construirea unei societăți și a unei lumi mai bune. Prin urmare, în această polarizare a performanței și a eșecului, prima miză a școlii ar trebui să fie reducerea progresivă a întinderii alarmante a celui de-al doilea pol, al analfabetismului funcțional. Lucrurile nu se opresc aici. În procesul de schimbare autentică, pe care ni-l dorim cu toții, un obiectiv fundamental îl constituie ridicarea nivelului mediu al elevilor, aflat între cele două extreme și stratificat pe mai multe paliere ale inteligenței și cunoașterii, în aspirația către polul performanței. Evoluția de la nivelul mediu, care, uneori, atestă o condiție a mediocrității, spre un nivel superior o asigură calitatea și eficiența educației.

Rolul esențial în această transformare, mai mult decât necesară, îl are școala. Și, când spunem școala, spunem, în mare măsură, profesorii. Educația de calitate are nevoie de profesori buni. Iar aici ne lovim, ca de un zid, de o explicație, care vizează cauza principală a stării de lucruri din învățământ: salariile mici, condițiile materiale improprii. Greva generală, care a pus clasa politică în stare de alertă, a atras atenția, în mod ferm, asupra gravității crizei din învățământ, asupra condiției oamenilor școlii. Ar fi de așteptat ca, progresiv, într-un orizont de timp acceptabil, statutul salarial al cadrelor didactice să crească până la un orizont al satisfacției și al motivației. Între timp, după o geneză laborioasă, plină de controverse, educația are legi noi, menite să ofere un cadru legislativ propice schimbării în bine a învățământului românesc. Prin urmare, lucrurile sunt în evoluție, chiar dacă progresul se produce, uneori, cu viteza melcului… Clasa politică face ce poate cu privire la educație, în baza propriei înțelegeri a rolului acesteia, în timp ce societatea își pune speranțele în școală. Este limpede că și profesorii trebuie să-și înțeleagă mai bine misiunea și să o asume cu deplină conștiință și responsabilitate. Cine optează pentru profesorat trebuie să-și facă datoria cât poate de bine, nu să abordeze catedra ca pe o soluție de compromis, temporară, până la găsirea uneia mai bune. În domeniul politicii de resurse umane, la intrarea și evoluția în sistem, trebuie selecție și diferențiere pe baza valorii și a competenței, criterii de evaluare a calității și eficienței activității, instrumente de motivare salarială în funcție de rezultate și de performanțe. Meritocrația trebuie adoptată ca mod de apreciere și stimulare a progresului în carieră. În procesul schimbării, în transformarea școlii într-un mediu al educației de calitate, rolul profesorilor este fundamental.

Performanța olimpicilor se explică prin înzestrarea naturală, de care, la nivel de top, se bucură doar o elită privilegiată, prin angajament către performanță și muncă titanică. Dar semințele inteligenței, uneori peste medie, există și în lumea celor de nivel mediu – care amenință să devină mediocru, din varii cauze, în jocul conjuncturii și al mediocrității care prinde teren în cercuri concentrice. Le revine profesorilor să descopere aceste semințe de inteligență vie, care altfel zac nefolosite, și, prin știință didactică, prin propria valoare, prin talent și dedicație, să le facă să încolțească. Prin extinderea la nivelul sistemului a acestei opere de grădinărit în terenul subtil al minților, nivelul mediu al învățământului, aflat într-un regres continuu, are toate șansele să crească în termeni de calitate și eficiență, urcând, fie și câte o jumătate de treaptă, într-o progresie oricât de lentă, dar reală, către polul plus al educației, dincolo de care, mai sus, stă olimpismul elitei.