Mărturisesc că ideea abordării problemei adecvării răspunsurilor elevilor la cerinţe nu‑mi aparţine, dar conştiinţa existenţei unei asemenea realităţi nu presupune niciun dubiu. Într‑o seară a sunat telefonul şi cineva m‑a întrebat: „Domnule profesor, ce părere aveţi despre Olimpiada de Lectură şi…?!“. Mărturisesc că nu am ezitat, şi i‑am spus că, între atâtea concursuri naţionale organizate de Minister (de ordinul zecilor!), această olimpiadă, ceva mai recentă, mi se pare o idee bună. Fiindcă, am spus eu, rezolvă mai bine decât Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura Română o anume adecvare la subiect. Şi fiindcă… Dar n‑am fost lăsat să termin, că a venit a doua întrebare: „Credeţi că un elev de clasa a VI‑a poate opera, în condiţii fireşti, cu un termen precum alteritate“?!… Aici am făcut o pauză, nu prea ştiam ce să răspund. Nu ştiu, am zis, în cele din urmă, nu pot să dau un răspuns aşa pe „deasupra contextului“, poate că există copii de 12‑13 ani foarte citiţi, poate că cineva le‑a recomandat să parcurgă texte specifice de teorie literară, e posibil orice…
Restul dialogului nu mai contează. Contează doar faptul că telefonul acela a avut darul de a reitera o temă. Fiindcă, după terminarea conversaţiei, am reluat întrebarea şi am încercat să găsesc un răspuns: oare chiar e posibil ca un elev de clasa a VI‑a să opereze cu conceptul alterităţii, cu un astfel de motiv literar?!… Iar dacă operează într‑adevăr cu el, există şi o adecvare a folosirii lui la cerinţa subiectului de concurs?!… Şi iată cum, într‑un fel sau altul, ajunsesem din nou la problema adecvării răspunsurilor date de elevii participanţi la concursuri mai mult sau mai puţin naţionale, la cerinţele formulate – boala grea a şcolii româneşti. Oare până şi această olimpiadă îşi trădează, mi‑am zis eu, în cele din urmă, intenţiile de fond?!…
Cum tema ivită pe neaşteptate părea suficient de provocatoare, am încercat, cu ajutorul unor foarte amabili colegi, profesori de română, să văd cum arată o lucrare punctată suficient pentru a lua un premiu la Olimpiada de lectură. Cum acolo unde răspunsurile erau punctuale, problema unor inadecvări nu se putea pune, nu‑mi rămânea decât să văd în ce măsură cerinţe care aveau în vedere elaborarea de scurte compoziţii puteau fi suspectate de existenţa în prealabil a unui model sau, mai degrabă, de ceea ce am numit mai sus inadecvarea la cerinţă. Făcând o glumă, mai mult sau mai puţin reuşită, voiam să văd cum funcţiona „alteritatea“ (dacă era prezentă!) la acest concurs. Sigur, era din start discutabil să presupun că, pe baza un sistem aleatoriu de cercetare, voi găsi lucrări care să se refere direct la „alteritate“, dar exista totuşi o şansă de a găsi unu‑două texte care să mă ajute în clarificarea subiectului adecvării, chiar dacă, era de bănuit, nu se pot trage de aici concluzii definitorii. Dar norocul mi‑a surâs totuşi şi, aleatoriu, am putut identifica un text care, într‑un fel sau altul, mi‑a permis să redeschid discuţia despre adecvarea
la cerinţă.
La nivelul 1 al Olimpiadei de lectură (faza pe municipiu, Bucureşti), una dintre cerinţele subiectului (cerinţă foarte interesantă, de altminteri!) solicita elevului să redacteze un text de cel mult 20 de rânduri care să conţină o explicaţie în legătură cu „în ce constă minunea la care se referă Calvin“ în fragmentul extras din romanul O buclă în timp de Madeleine L’ Engle. Atenţionez că cerinţa se referă expres la fragment, fragment care prezintă modul în care un personaj, Calvin, descoperă „universul“ armonios şi cald al familiei lui Meg, colegă de şcoală, în vreme ce în familia lui totul este sub semnul unei evidente înstrăinări. De fapt, chiar această situaţie narativă succint relatată aici era partea descriptivă a răspunsului, răspuns ce trebuia să se încadreze într‑o compunere de cel mult 20 de rânduri.
Dar iată cum răspunde unul dintre participanţi, care, conform punctajului, a primit un premiu. Un premiu nu doar pentru acest răspuns, notat în barem cu 12 puncte.
Reproduc aici ad litteram textul, repetând că lucrarea a fost aleasă dintre cele premiate.
„Minunea la care se referă Calvin este că acum are cu cine să vorbească, cu cine să stea (?!) şi, de asemenea, cu cine să‑şi împăr­tăşească ideile. Acesta, fiind pasionat de tot ce este în legătură cu timpul, băiatul îşi doreşte să facă o maşină a timpului împreună
cu Meg şi mama sa.
Cei trei se întorc în timp, în anii ’90, unde întâlnesc şi înfruntă multe peripeţii.
De asemenea, se întâlnesc cu mulţi monştri şi intră şi în buclucuri, iar atunci când încearcă să se întoarcă acasă, merg în viitor, unde toate locurile erau schimbate.
Când s‑au întors acasă, Calvin şi‑a dat seama că minunea s‑a întâmplat. Pentru o perioadă de timp, a simţit că are o familie. A avut parte de bucurii, de momente de frică, dar le‑a înfruntat cu Meg şi cu dna. Murry. Şi în zilele de azi, unii copii simt lipsa părinţilor, de aceea trebuie să‑i sprijinim şi să‑i ajutăm.“
Este evident cel puţin un lucru: cel în cauză nu se referă decât vag în compunerea lui la fragmentul dat, adică la cerinţă, deşi iniţial el face o trimitere la „minune“, circumscriind parţial în ce consta aceasta. Dar în loc să explice, să‑şi motiveze afirmaţia, cu trimiteri la fragment, el continuă să facă trimiteri, în compunerea sa, la subiectul romanului, pe care probabil l‑a citit sau despre care i s‑au comunicat anumite idei sau un rezumat.
În acest context, o evaluare riguroasă nu ar da celui în cauză decât cel mult jumătate din punctaj. Dar, nedorind să intru în polemici „docimologice“ cu cei care au notat, nu insist asupra acestui aspect, deşi e aproape sigur că, fără un punctaj aproape de cel maxim, dat compunerii în cauză, elevul nu ar fi primit un premiu la Olimpiadă.
Concluzia e una singură şi e dezamăgitoare: descoperim astfel, cu destulă surprindere, faptul că, inclusiv la Olimpiada de lectură, adecvarea răspunsului la cerinţă suferă uneori dramatic, între altele şi fiindcă unii dintre corectori par fascinaţi mai departe de alte criterii de evaluare. De altfel, şi baremul după care s‑a corectat în acest caz e în reală suferinţă, prin formulări de genul „explicaţie convingătoare“ sau „exprimare coerentă“, „respectarea normelor de ortografie“.
Este, probabil, timpul ca adecvarea la cerinţă să devină şi la această Olimpiadă un criteriu important al evaluării de conţinut. Altminteri, riscăm ca şi aici evaluarea să fie invadată de aprecieri subiective, generând în cele din urmă premianţi discutabili.
Adrian COSTACHE
P.S. A mai fost şi o a treia întrebare, în dialogul meu telefonic, dar ea nu mi s‑a părut la fel de semnificativă, fiindcă introducea un element de supiciune nemotivată în legătură cu posibilitatea ca unul sau mai mulţi elevi de clasa a VI‑a să fi citit cartea… La urma urmei, de ce aceşti elevi să nu aibă asemenea lecturi?!…