Oglinda școlii

Vocația salvării sau sondaj într-o sală de clasă

De mai multe zile, pe un vecin de-al meu din cartier, profesor la un prestigios C.N. (Colegiu Național) din București, l-am văzut că se arăta în mod vizibil preocupat de ceva care părea că nu e deloc la locul lui. Se afla, din câte știam, la ­câțiva pași de încheierea anului școlar pentru clasele terminale și zorul lui era destul de mare. Înainte de Sărbători ne-am încrucișat, totuși, drumurile de vreo două-trei ori, amândoi probabil cu aceleași scopuri casnico-domestice (tautologia de aici având rolul să scoată și mai mult în evidență preocuparea noastră comună, deși separată), scopuri bine precizate în săptămânile de dinaintea marii Sărbători a primăverii: aceea cu o pauză de vacanță mult așteptată la toate nivelurile, de la gâgâlicele grupei mici din grădi până foarte departe, dincolo de preuniversitar, la masteranzii anului al doilea. Ultima dată când ne-am întâlnit, nu m-a lăsat inima să-i răspund doar cu un neutru salut de zi bună la salutul lui întunecat și grăbit, așa că l-am oprit și l-am invitat să treacă spre seară, pe la mine, la o cafea, ca să mai lase deoparte supărarea pe care, i-am spus, i-o citeam limpede, de la o poștă, pe fața încruntată. Cum îmi fusese, cândva, student într-o grupă de limbă veche de profil de la Literele bucureștene, dar nu ne mai văzuserăm până când s-a întâmplat să ajungem vecini de cartier, am găsit împreună re­­pede o zi și o oră și ne-am așezat în fața câte unei ceșcuțe aburinde.

Care-i problema, colegule, de te văd cu corăbiile așa de înecate, l-am întrebat, ca să sparg gheața. Domnule Profesor, mi-a zis colegul, nu-i a bună. Și a început să-mi povestească tărășenia care-l înnegurase tocmai în săptămânile de dinaintea iubitei vacanțe a Sărbătorii de primăvară. Cu îngăduința cititorilor, o voi înșira și eu, desigur fără multele detalii pe care aburul aromatei cafele, repetate de-a lungul poveștii, l-a îndemnat pe profesor să mi le împărtășească.

Lucrurile au stat așa.

Fostul meu student predă Limba și literatura română la liceu, unde are nor­ma didactică de bază, dar și, în bună și utilă completare, la școala gimnazială a liceului (aflată în corpul de clădire lipit de aceea, masivă, a instituției de bază, alături de care se dezvoltase, de mai bine de trei decenii, în interesul în primul rând al continuității – imediate și învecinate – de studii pentru nucleul masiv de viitori liceeni, asigurat de circumscripția școlară gimnazială teritorială). Având, întâmplător, ore atât la clasa a VIII-a, cât și la ultima de liceu, unde era diriginte, tânărul profesor s-a gândit să facă un sondaj printre elevii care mai aveau puțin și se despărțeau pentru totdeauna de mica familie școlară în care își petrecu­seră toată adolescența. Cum profesorul diriginte le cunoștea, în mare, intențiile de viitor, s-a gândit ca, în penultima săptămână de dinaintea vacanței, să le afle părerile – dar nu doar oral-amical, ci și în scris, într-un fel de sondaj, neanunțat și anonim – în legătură cu eterna dilemă a liceanului absolvent: fie de a-și continua studiile, fie de a se opri la acest capitol și, prin urmare, de a intra apoi direct, cu pieptul deschis, în viața luată pe cont propriu.

Nu a pus așa întrebarea, ci a formulat-o pe gustul adolescenților noștri, fermecați, de ani buni, de filmele cu eroi salvatori ai destinelor umanității, una amenințată de dezastre apocaliptice și post-apocaliptice – inclusiv de războaie la scară mondială –, de invazii intergalactice terifiante sau/și de forțe malefice scăpate de sub orice control, biologic ori medical ori similare. Întrebarea domnului diriginte a sunat cam așa: „Care este meseria/ocupația pe care o considerați benefică pentru societate în cel mai înalt grad și pe care ați dori să o îmbrățișați la rândul vostru, împlinindu-vă propriul destin, la noi sau oriunde în altă țară?“ (în mod cert, întrebarea era mai scurtă decât am reușit eu s-o rețin).

Și de aici a pornit supărarea profesorului.

Pe scurt, s-au dorit a fi îmbrățișate de către viitorii absolvenți trei mari categorii de ocupații sau profesii de natură „salvatoare“: 1. medici (în primul rând cei de la „U.P.U.“); 2. intervenționiști de urgență (paramedici, pompieri, șoferi de la „U.P.U.“, salvamontiști, salvamari etc.); 3. analiști și consultanți financiari. Întrucât primele două categorii nu necesitau niciun fel de explicații, natura vital benefică, respectiv salvatoare a profesiilor în cauză apărând în modul cel mai evident pentru oricine, dirigintele a cerut lămuriri asupra naturii salvatoare a celei de-a treia categorii.

Răspunsul elevilor a venit prompt, toată clasa participând la discuția ime­diat următoare sondajului. Analistul financiar salvează întreprinderile și persoanele fizice de la falimentul bancar, prin competența și intervenția lui publică. El poate salva chiar toată societatea, a venit o completare. Profesorul a insistat: dar alte categorii socio-profesionale nu pot și ele să contribuie la salvarea sau, mă rog, la menținerea bunului mers al societății? Ba da, a apărut un alt răspuns: și preoții. În consternarea generală, s-a ridicat un băiat care a spus că și preoții salvează, nu doar medicii, paramedicii, pompierii și ceilalți. Ce salvează preoții? Sufletele noastre. Nu are nicio importanță și nu înseamnă mare lucru dacă știm că tatăl băiatului respectiv era preot. Pu­­tea foarte bine să nu fie. Întâmplător, era preot cu studii doctorale, în curs de finalizare. I-au admis și pe preoți în categoria salvatorilor (de conștiințe, desigur). Apoi, mergând și mai departe pe firul discuției ulterioare sondajului, alături de preoți, ca un fel de concesie și compensație ­totodată, venită dinspre partea rațional-­secularizată a societății moderne și contemporane, tinerii i-au inclus și pe psihologi, pe filosofi, pe eticieni (nu și pe logicieni, căci aceia ar fi un fel de matematicieni, care nu salvează nimic). Toți aceștia de la urmă salvează sufletele și mințile oamenilor de la dezechilibre individuale sau colective, s-a spus în completare.

Profesorul-diriginte a tras, firește, concluziile.

Toate raportările s-au făcut la perspectiva de a îmbrățișa o carieră altruistă – cum a numit-o el – în România, nu altundeva în Europa ori în lume. Și atunci l-am întrebat de ce era așa de abătut, de câteva zile încoace. Mi-a explicat că, pentru tinerii lui elevi, în curând absolvenți ai liceului, astăzi la noi reușești foarte puțin dacă mergi pe tiparele meseriilor tradiționale. E prea banal. Prea cunoscute, ocupațiile, profesiile și meseriile celelalte nu aduc în viitoarea viață de adult a tânărului nimic nou, nimic spectaculos. Tinerii de azi, cei mai tineri dintre ei, au, spre deosebire de toți predecesorii lor, într-o măsură ridicată (pe care doar statisticienii, cu sondajele lor ample, pe multiple eșantioane și cu diverse modalități metrologice, o pot preciza), ceea ce profesorul cu care discutam numea vocația salvării. Vor să salveze omenirea, nu să o privească de la geamul unui birou, chiar dacă povestea, atât de scurtă, a vieții lor de până atunci începe în mod obligatoriu cu un device electronic.

…și tot nu am înțeles de ce rămăsese atât de trist tânărul profesor și fostul meu student după încheierea sondajului și, mai cu seamă, a micii dezbateri imediat următoare. Iar el s-a mirat de mirarea mea. Și mi-a spus clar de ce. Însăși profesia lui nu părea să conteze în vreun fel în ochii propriilor lui elevi. Mirat cumva, le dădusem celor chestionați dreptate, chiar și cu jumătate de gură: cu adevărat, pe cine să salveze profesorii? De aceea, supărarea lui se făcuse, din cauza mea, și mai mare. Păi cum, domnule profesor, a exclamat retoric-interogativ, nu vedeți că profesorul nu salvează pe nimeni? Cu el sau fără el, societatea merge mai departe, fie ea salvată, fie nu. Atunci, pentru ce să mai devii profesor?

Școala ca dublu orizont de așteptare

Discuția stârnită de sondajul printre proprii elevi al unui (încă) tânăr cadru didactic care, din pasiune pentru școală și pentru oamenii ei, nu-și părăsise niciodată meseria și n-o schimbase cu alta, iubind mult ceea ce făcea – și anume, să le dezvăluie elevilor frumusețile și să le limpezească tainele limbii lor materne: ale unei limbi comune vorbitorilor ei de prin toate colțurile țării, dar și tuturor membrilor marilor grupuri-comunități românești răspândite prin diverse state ale Europei și chiar ale restului lumii –, cred că ne poate face să reflectăm și noi, aflați sau nu în interiorul spațiului didactic, dar implicați, prin noi înșine și prin familie și prieteni, în mod obligatoriu în vastul câmp al educației, individual-personale și colective, asupra așteptărilor pe care le avem de la instituția școlară în ansamblul ei, altfel spus de la școală ca partea cea mai consistentă a educației destinate îndrumării și conducerii tinerilor membri ai societății înspre integrarea în uriașul mecanism societal.

Ce așteptăm de la școală? Dar ce aș­teptări are școala de la societate?

Metaforic exprimată și echivalată cu termenul, străvechi latin ca origine și moștenire în română, de școală (provenind direct din cuvântul latin schola), învățământul, de orice grad și orice formă (de la cel tradițional până la formatul hibrid sau online, de la al treilea an biologic până la reconversia profesională a adulților sau, și mai departe, învățarea de-a lungul întregii vieți: fr. la formation continue, engl. lifelong learning), educația este, s-a spus cu deplin și incontestabil temei, oglinda in paruo, în mic, la proporții și dimensiuni reduse, a societății. Școala este mica societate. Ea este oglinda ei, dar nu una amplă, de perete, ci încăpând doar într-unul din buzunarele hainei cu care se îmbracă o societate. Nicio societate nu-și va alege o haină diformă și urâtă, pentru că mica ei oglindă o va arăta cât de urât s-a îmbrăcat, ce preferințe greșite i-au ghidat alegerile.

Prin urmare, așteptăm prin oglinda școlii să ne privim și să arătăm exact așa cum suntem ca societate, nici mai frumoasă, nici mai urâtă decât ea este, ci exact cum este ea în realitatea cotidiană. Școala exprimă adevărul unei întregi societăți în fiecare moment al evoluției aceleia, ea, școala, este parte a adevărului acelei societăți, unul dintre micile, dar esențialele adevăruri componente ale marelui adevăr social.

Întrebarea fundamentală care rămâne este dacă noi știm ce așteptăm de la școală, de la învățământ în ansamblul lui, de la educația – pe baze instituționalizate – oferită de societate ei înseși. Sondajul de la care am pornit rândurile de mai sus exprimă, desigur limitat și par­țial, astfel de așteptări pe care le au actorii sociali implicați conștient în procesul educațional, cei mai tineri dintre ei: elevii. Ei duc mai departe, pe băncile școlii, cum se spune, așteptările întregii societăți. Așteptări care se pot schimba nu de la o generație la alta, ci în interiorul aceleiași generații, de-a lungul unui interval de scurtă durată, mai puțin chiar de un deceniu. Școala reflectă așteptările societății, în măsura în care părinții, familia, rudele și prietenii lor au fost, precum și cadrele didactice, la rândul lor, cu mai mult sau mai puțină vreme în urmă, ca elevi, obiectivul și țelul procesului educațional.

Din partea actanților educației, cei care transpun în realitate principiile și metodologiile actului educațional – așadar, din partea cadrelor didactice – există, pe de altă parte, diverse așteptări, strâns corelate, la rândul lor, în mod evident, cu așteptările societății. Există, astfel, efectiv, un dublu circuit al așteptărilor. Căci nu doar societatea are așteptări mari îndreptate asupra școlii și educației instituționalizate, ci și școala își are propriile ei așteptări. Aceste așteptări figurau, anterior anului 2011 – când, în ianuarie, a fost promulgată prima Lege, cea a Educației, din acel an (numită și Legea Educației Naționale, „L.E.N.“, azi abolită prin intrarea în vigoare a noilor Legi ale Educației, 199/2023) –, într-un act normativ separat, intitulat „Statutul personalului didactic“. Un atare act normativ a dispărut definitiv în legislațiile din 2011 și 2023, prevederile lui fiind integrate în noile legi ulterior apărute. Or, tocmai un astfel de statut al cadrelor didactice, comun ca principii și diferențiat în funcție de marile arii ale învățământului, preuniversitar și universitar, reflectă cel mai bine așteptările acestei categorii socio-profesionale a cadrelor didactice, ale școlii ca instituție fundamentală a educației, față de societate și din partea ei.

Nutrim speranța – eu cel puțin o declar deschis – că Legile de azi ale Educației nu vor mai lăsa, de aproape un deceniu și jumătate, așteptările legitime ale cadrelor didactice în afara unei reglementări normative legislativ consfințite și că, prin urmare, corpul experților în domeniul legislației educaționale va completa pachetul celor două Legi ale Educației și va supune dezbaterii pu­­blice, apoi parlamentare, un document anexat acestora, privitor la condiția în societate a cadrului didactic, la îndatoririle și drepturile care îi revin, la raporturile, generale și specifice, instituite între cele două orizonturi de așteptare: al societății față de cadrele didactice și al cadrelor didactice față de societate, în dubla, interferent-reciproca și dinamica lor evoluție, „în oglindă“.

Căci de la școală la viață (cea strict „post-școlară“, dacă-i putem spune, plastic, așa) este numai un pas, iar viața unei societăți, de-a lungul ei, începe cu școala și se întoarce ciclic, acolo. Chiar dacă nu este vorba de clădiri pe care să scrie „școală“ sau „liceu“ sau „universi­tate“. Poate mâine, când încă nu este (prea) târziu, profesorul va recuceri in­tențiile de viitor și de succes în carieră ale adolescenților de azi, iar misiunea lui, devenită posibilă, va fi simțită ca autentic salvatoare.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în nr. 53-54 al revistei Tribuna Învățământului