Când ne gândim la ofertă, fie ea şi educaţională, corelaţia imediată este aceea cu faptul de a putea alege: alegem între mai multe alternative, care sunt ofertate la un moment dat. De exemplu, absolvenţii de gimnaziu vor alege să îşi continue studiile în licee care sunt bine cotate, sunt considerate de top, în care activitatea educativă formală este completată prin derularea unor proiecte de educaţie non-formală, de succes.
Numai că, în sistemul de educaţie, beneficiarii direcţi, elevii, deci, nu sunt întotdeauna în ipostaza de a alege dintre mai multe stări de fapt. Pentru ei sunt, pur şi simplu, date. De exemplu, pentru elevii din mediul rural. Ei vor învăţa cu o mare probabilitate în şcoala cea mai apropiată de casă. Elevii din comunităţile de etnie romă trăiesc situaţii similare. Privind realist, contextul socio-economic este, pentru cei mai mulţi dintre elevi, constrângător. Îi plasează în afara ariei de alegere privind o educaţie de calitate. Cine nu poate acoperi costurile de oportunitate ratează oportunitatea.
Pe de altă parte, oferta în sine nu implică variante de egală valoare. În oraşele care sunt centre universitare este de la sine înţeles că oferta educaţională este superioară faţă de localităţile unde numărul de unităţi de învăţământ este redus, specializările care pot fi urmate sunt puţine etc. În localităţile în care PIB-ul pe cap de locuitor este mai mare, activităţile cultural-educaţionale sunt diversificate, bogăţia corelează cu educaţia, sărăcia cu educaţia precară sau chiar cu lipsa de educaţie. Bucureştiul, Constanţa, Clujul sunt exemple de localităţi în care bunăstarea este mai bine conturată, faţă de Teleorman, Botoşani, Vaslui, care se apropie cel mai pregnant de sărăcie.
În Raportul de ţară pentru România, din 2017, document elaborat de Comisia Europeană, în capitolul Piaţa forţei de muncă, Educaţie şi Politici sociale, apare menţionată observaţia conform căreia oferta inegală de educaţie de calitate afectează potenţialul capitalului uman (Piaţa forţei de muncă, Educaţie şi Politici sociale, https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-country-report-romania-ro.pdf, p. 26).
Constatare îngrijorătoare şi care cere explicaţii lămuritoare imediate. Despre ce ofertă este vorba? Cine o face? De ce procedează astfel? Cui se adresează, care sunt beneficiarii?
Înţelegem că este vorba despre educaţia formală, derulată prin sistemul de învăţământ din ţara noastră. Se mai poate deduce că, la capătul desfăşurării lucrurilor, se află piaţa muncii care nu poate antrena în sistemul economic o forţă de muncă înalt calificată.
Unele trimiteri vizează societatea însăşi, în ansamblul ei, altele, în mod direct, sistemul de învăţământ.
Documentul citat se referă şi la rata ridicată a părăsirii timpurii a şcolii (proporţia persoanelor care au părăsit timpuriu şcoala în anul 2015 era de 19,1%, a treia cea mai ridicată din UE),  precum şi la rata scăzută a absolvirii învăţământului terţiar în ţara noastră. Calitatea şi relevanţa pentru piaţa muncii a învăţământului superior continuă să fie o provocare (rata de absolvire a învăţământului terţiar rămâne una dintre cele mai scăzute din UE, 25,6%, în 2015, faţă de 38,7 % în UE – 28; rata de ocupare a absolvenţilor a fost de 77% în 2015).
Dacă la acestea se adaugă şi fluxul persistent de emigraţie, se înţelege cum se îngreunează funcţionalitatea pieţei muncii, printr-un deficit de forţă de muncă bine calificată.
Raportul mai subliniază absenţa competenţelor de bază pentru un număr mare de elevi, aşa cum rezultă din evaluarea internaţională a elevilor – PISA.
Din păcate, încă mai persistă segregarea educaţională şi atitudinile discriminatorii; accesul la educaţie de calitate este limitat în zonele rurale şi în comunităţile rome (p. 27).
Progresele înregistrate în domeniul învăţământului profesional şi tehnic sunt insuficiente pentru a răspunde nevoilor reale de pe piaţa forţei de muncă.
Mai mult, putem considera că slaba calificare face ca numărul de persoane implicate în economia informală să fie mare, aproximativ 1,2 milioane, ceea ce reprezintă 0,6 puncte procentuale din populaţia totală (p. 23), pentru că un profesionist înalt calificat nu va accepta să îşi desfăşoare activitatea în afara legalităţii, prestând, cum spunem la nivelul limbajului cotidian, muncă la negru.
Într-o societate care se află într-un ritm de schimbare fără precedent, cum este societatea contemporană, aşteptarea este ca oamenii să conştientizeze în scop adaptativ nevoia continuă de formare. La noi însă, participarea la învăţarea pe tot parcursul vieţii este una dintre cele mai scăzute din UE.
Ce surprinde din tot acest tablou este că inegalitatea în oferta privind educaţia de calitate nu se datorează atât sistemului de învăţământ, cât mai ales reflectă situaţia generală a societăţii, aceea în care 38,8% din populaţie este expusă riscului de sărăcie şi excluziune socială. Deci, atât cel care ofertează, cât şi cel ofertat sunt condiţionaţi de contextul socio-economic. Potenţialul capitalului uman nu are cele mai bune condiţii de a se actualiza, există riscul să se irosească fără a putea fi utilizat. Suntem cu toţii de acord asupra ideii conform căreia capitalul uman reprezintă cea mai importantă resursă a unei ţări. Tocmai de aceea, învăţământul este considerat principial o prioritate naţională. Educaţia de calitate nu se poate realiza doar la nivelul bunelor intenţii, oricât de mari ar fi eforturile făcute de dascăli. Practic, atât cei care pot susţine o educaţie de calitate, cât şi deschiderea celor care ar putea beneficia de aceasta sunt afectate de aspecte care nu ţin de ei. Oferta de educaţie de calitate ar fi de dorit să nu se înscrie în lista inegalităţilor din societate, tocmai pentru a da o şansă celor care se află pe poziţii inferioare să depăşească dificultăţile pe care inevitabil le întâmpină. Calitatea vieţii, eficienţa muncii depind în mod direct de calitatea educaţiei.
Prof. dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti