O vorbă pe care ministrul educației și cercetării, Daniel David, a spus-o, probabil, cu intenția de subliniere a ideii că profesorii să facă ce au de făcut, să-și facă treaba zilnică, vorbă nu consemnată în vreun act și nici măcar anunțată ca (eventuală) decizie, ci spusă într-un schimb de vorbe difuzat spre știința și înțelesul publicului larg, a fost ridicată la un rang nemeritat de sentință inflamabilă: profesorii să stea opt ore în școală.
Așa ceva este irealizabil, prin specificul meseriei de profesor. Meseria de profesor se practică în clasă cu elevii la ore, precum și în diverse alte locuri, în diverse alte forme. Ceea ce intră la „alte” reprezintă obligație, nu deziderat ori eventualitate, nu intră la „e bine să”. A socoti că munca profesorului înseamnă numai orele din clasă, de pe parcursul modulelor anului școlar, constituie exprimare de felul „ce bine-i să fii profesor: patru ore de muncă pe zi, vacanțe tot anul…”
Trist este că tocmai ministrul educației și cercetării e cel care spune ceva ce duce spre o asemenea exprimare; e trist, pentru că ministrul e cunoscător al domeniului din interiorul acestuia, ca practicant, atât din perspectiva catedrei, cât și din perspectiva conducerii de școală (chiar școală înaltă!). Se poate vorbi despre normă, productivitate, program de lucru etc., dar nu se poate considera ca îndoielnică – și tocmai din interiorul ei! – compoziția muncii de profesor.
Ideea prezenței profesorului în școală timp de opt ore are și o sugestie retro, amintind de zelul pasager al câte cuiva „de la Partid” ori „de la Inspectorat”, care, „înainte”, cerea explicit „pontajul cadrelor didactice” pe o oarecare perioadă în urmă, și atunci, ca și acum, ziua de muncă fiind de opt ore (de altfel, de la sfârșitul secolului XIX-începtul secolului XX); cerându-se „pontajul”, se declanșa un freamăt al completării unor tabele cu linii, pătrățele, rubrici, apoi freamătul se stingea. Pe cale folclorică, se păstrează și replica marelui matematician Grigore Moisil la cerința, de-acum niște zeci și zeci de ani, leită cu cea de acum, de prezență „în școală”. Aerul retro pare și mai frapant în zilele noastre, când se vorbește despre ieșirea școlii în spații neconvenționale, despre program flexibil, mobilitate, ba și despre săptămână de lucru de patru zile, fără senzația că astfel vrea cineva să eludeze cele opt ore convenționale ale zilei de muncă.
Cât despre faptul că cele opt ore în discuție trebuie luate cu sensul „ca zilnic mintea profesorilor să fie dedicată școlii și copiilor măcar timp de 8 ore”, asta trimite la ce-i zice Ilie Moromete lui Cocoșilă în „Moromeții” de Marin Preda: „Adică ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii!”
Nu ținerea din scurt a profesorilor după orele la clasă este de discutat, ci școala care, pur și simplu, nu se face, orele care nu se țin, cu seninătate, cu argumente care speculează împrejurări, date din calendar și structură de an școlar, această structură fiind ea însăși contraproductivă. Soluții precum sesizarea situațiilor și folosirea catalogului electronic sunt zadarnice. Sesizarea zboară, pe când cel care a făcut-o rămâne acolo, cu cel despre care a sesizat, iar catalogul electronic este doar un instrument, căruia, mai devreme sau mai târziu, i se găsește un antidot.
Aspectele de ordin tehnic și organizatoric puse în contrapartidă cu numărul orelor de prezență în școală a profesorilor – cum ar fi crearea de spații adecvate pentru studiu – acestea nu schimbă în niciun fel abordarea problemei, fiind, cel mult, complementare, pentru că un profesor care se respectă intelectual, e de așteptat să recurgă, pentru studiu, nu la resurse și condiții din școala unde e angajat în mod curent, ci la cele dintr-un mediu superior profesional, de felul bibliotecă universitară, bibliotecă națională, centru universitar, anturaj academic. Profesorilor ar fi de dorit să li se creeze condiții nu să se ancoreze cât mai mult în spațiul școlii de fiecare zi, ci să iasă fizic în spațiul cunoașterii.
Deocamdată, există condiții create ca să avem profesori care să iasă la pensie fără să mai fi deschis o carte de la definitivat sau fără să mai fi văzut Universitatea pe dinăuntru de la absolvire.
