Dincolo de o lege a educației sau, începând din acest an, de legi ale educației naționale, dincolo de hotărâri de guvern ori de ordine de ministru, dincolo de regulamente și norme de ordine interioară și de funcționare, realitatea școlii, cea de zi cu zi (chiar și în zilele de vacanță…) – realitatea pre- și post-școlară pe care o trăim, cu toții și fiecare dintre noi, an de an, împreună cu întreaga familie, de la copiii fragezi, ajunși deja la vârsta creșei și a grădiniței, până la cercetătorii post-doctoranzi, angrenați în proiecte finanțate național și internațional, și de la părinții cei mai plini de elanul și entuziasmul începutului de drum, până la bunicii și străbunicii împăcați deja cu soarta –, s-a construit, dintotdeauna, pe un fundament invizibil, dar mai trainic decât orice infrastructură materială, cât se poate de palpabilă și de solidă. În lipsa unui termen specific și adecvat realității (școlare sau universitare), termen care să o diferențieze de alte tipuri de baze și temelii existente în construirea unor edificii instituționale diferite, vom numi acest temei universal al școlii de pretutindeni – care este, totodată, și cel mai puternic liant, spiritual, al construcției învățământului organizat de societate – dragostea de școală.

Un concept al psihologiei sociale și al teoriei mentalităților

Izvorât din străvechi orizonturi reli­gioase și având ca punct de pornire experiența individuală, conceptul de dragoste (cu inerente variații terminologice sinonimice) reflectă, în ordine socială, atașamentul afectiv colectiv față de diversele norme statuate, de-a lungul timpului, de o comunitate organizată instituțional. Acest atașament se vădește a fi unul de două ori respectuos, să spunem așa: atât în sine, adică față de normele și prevederile reglementate, cât și față de cei care transpun în realitate și în viață aceste re­glementări, transformând instituțiile din proiecte ideale în mecanisme funcționale. Mai simplu spus, atașamentul față de ideea de servire individuală a intereselor colectivității sau comunității se traduce simultan prin respect față de litera și spiritul dispozițiilor legal normate, prin care funcționează o instituție în societate, cât și, totodată, prin înțelegerea și, de ce nu, prin afecțiunea și recunoștința arătate celor care fac să funcționeze, efectiv, în societate respectiva instituție.

Păstrând nealterat adevărul universal și atemporal al adagiului paulin, ușor parafrazat („dacă dragoste nu e, nimic nu e“), putem ajunge, fără dificultate, la un principiu valabil în cazul și în cadrul oricărei construcții societale. Pornit din temeiuri și orizonturi psiho(logico)-mentale, conceptul de dragoste sau de iubire nu numai că acoperă realitățile milenare ale unor experiențe individuale ori colective, inclusiv de ordin religios, ci și stă la baza edificării instituționale (fie și parțiale) a oricărei societăți.

…care asigură temeinicia oricărei construcții…

Un concept (reflectat terminologic) precum cel de dragoste – în aparență vag, cu granițe laxe semantic – pare a face trimitere referențială la orice altceva, mai puțin la rigoarea unei construcții materiale, clădite pe principiile științei, tehnicii și, azi mai ales, ale tehnologiei. Nu „dragostea“, ci competența pare a fi, în zilele noastre, conceptul-principiu cardinal, pe baza căruia se edifică, profesional și instituțional, o societate. Competențe generate de abilități și deprinderi – iată cheia reușitelor individuale, pe parcursul formării profesionale, și a reușitelor colective, dacă avem în vedere grupurile, organizațiile și organismele care proliferează benefic într-o societate dată și bine definită instituțional, cum este aceea modernă, respectiv contemporană. Atunci, în aceste condiții, având în vedere existența mecanismului social global – cu toate funcțiile și disfuncțiile lui periodice, inerente –, unde-și mai are locul dragostea? Și ce conținut ar mai avea, ce sens?

Unul dintre cele patru mituri fundamentale ale poporului român, identificate și analizate sistematic de cel mai re­marcabil critic și istoric literar al Româ­niei veacului trecut, George Călinescu, dezvăluie ca simbol al sensului său originar și arhetipal mitul unei construcții materiale: aceea a unei mănăstiri. Ridicată de meșteri peste zi, lucrarea se năruiește peste noapte, făcând, de fiecare dată, zadarnică truda tuturor meșterilor, calfe și zidari. Primind un secret și oniric ordin transcendental, fruntașul și căpetenia meșterilor, Manole, realizează că împotriva forței iraționale a absurdului (tocmai de aceea, nu-l interesează cauzele) se poate lupta numai printr-o jertfă sublimă, care să biruiască absurdul și să-l elimine definitiv. Altfel și mai bine spus, printr-o jertfire, asemenea celor biblice, aidoma și pe măsura sacrificiului suprem ilustrat, de pildă, de un Avraam. Dar nu o jertfă a lui, a propriei persoane a constructorului, ci, exact ca în mitul biblic, a celei care întruchipează inocența pură. Ana, soția Meșterului Manole, întrupează nu numai inocența, lipsa oricărei vini, ci și iubirea, încrederea absolută în iubire și în puterea ei peste marginile firii. Ana este simbolul convingerii că iubirea în­vinge, oricând, totul (ne aflăm înaintea unei excepționale replici-parafraze, peste milenii, a adagiului bucolic vergilian: Omnia uincit amor, et nos cedamus amori, („Iubirea le învinge pe toate, iubirea învinge totul, și noi [, prin urmare,] să ne plecăm în fața iubirii“). Manole își zidește nu doar soția (zidul rău mă strânge…), ci el pecetluiește în recele zid și garanția veșniciei iubirii. Manole își zidește propria și singura iubire, pentru ca zidurile viitoarei mănăstiri să nu se prăbușească, din nou, peste noapte. Iubirea zidită devine chezășia eternității construcției.

…mai ales temeinicia celei instituționale

Același este cazul învățământului: al nostru și din orice țară. El se înfățișează ca o construcție, văzută și nevăzută în același timp.

La noi și oriunde, copiii ajung să în­­drăgească locul unde își petrec ceasuri bune din zilele, din săptămânile, din lu­nile și din anii copilăriei lor, pentru că ajung să-i iubească pe oamenii dinăuntrul construcției, care le fac viața frumoasă, plăcută, atractivă și instructivă: o via­ță altfel, în orice caz, decât le apare cea pe care ei, copiii, o primesc și o cunosc, începând cu anii petrecuți numai acasă. Dar copiii ajung să îndrăgească și locul propriu-zis, acolo unde își trăiesc acele ceasuri, zile, luni, ani: clădirea mică sau mare pe care scrie numele grădiniței sau al școlii unde și-au dus prima oară pașii, în afara casei ori locuinței părintești.

Iubind oamenii, iubim locurile. Și iu­­bim locurile, pentru că îi iubim pe oamenii care – cum spune străvechea vorbă românească – sfințesc loc(uri)l(e), în varianta latină homo ornat locum. Școala nu înseamnă numai ziduri și pereți, săli, la­­boratoare, cabinete, cancelarie și curte, chiar dacă pe acestea le vedem, prin ochii copiilor și prin ochii noștri, primele. Mai înainte de orice, școala înseamnă oamenii din ea, de la prima persoană care îi întâmpină pe părinți și pe copii (poate fi, de pildă, banalul agent de pază), până la aceea care asigură buna funcționare, organizare și conducere a microuniversului preșcolar și școlar, doamna sau domnul director, „managerul“ unității (pre)școlare.

Prin urmare, unul dintre secretele nescrise ale multimilenarei vieți în colectiv a școlii (utilizăm ultimul termen în sensul lui generic) îl reprezintă, nu ne îndoim, dragostea. Simplu și direct vorbind, așa cum am notat deja, atașamentul și afecțiunea celor care își petrec o bună – mai mică, mai mare… – parte din viața lor intra muros, între zidurile școlii. Educatori, profesori, cadre didactice, pe de o parte, preșcolari și elevi, pe de alta, ca să restrângem discuția doar la forma preuniversitară a învățământului. Avem de-a face, cum ușor ne dăm seama, de o dublă afecțiune, de o dublă direcție. Afecțiunea și atașamentul oamenilor școlii față de școală, față de profesia lor și, astfel, față de misiunea asumată. Pe de altă parte, afecțiunea și atașamentul copiilor care umplu școala, de dimineață până seara – alături, uneori, de părinții lor, de alți membri ai familiei, de felurite rude –, față de aceeași școală, cu tot ce presupune ea.

Răspunsul la cele două întrebări

Am pornit șirul întrebărilor noastre de la cele două întrebări așezate în titlu. Întrebări care, de fapt, se înmănunchează într-una singură. Căci școala și cartea înseamnă, pentru copiii aflați la început de drum în societate, cam același lucru și, de altfel, în mare, se și suprapun, pe undeva, ca sens. Cele două întrebări pot părea a avea, ambele, răspunsul dinainte știut (ca întrebări așa-numite retorice, puse, cum se spune, doar de dragul întrebării). În realitate, răspunsurile sunt, în momentul de față, greu de prins într-o singură înfățișare, afirmativ-pozitivă sau negativă. Mai ales la noi, și mai ales școala din zilele de azi nu oferă un singur răspuns, neechivoc și univoc.

Școala, ca instituție, ne apare, din ce în ce mai puțin, un locus amoenus, un loc plăcut de petrecere, prin instrucție și prin recreere utilă, a unui timp important din bugetul copilului și al familiei, o grădină paradisiacă, fie și cu toaleta în fundul curții. În clădirile de azi – nu ar trebui să existe niciuna de acest fel! – ale multor școli rurale, pereții stau să cadă, crăpați și îngălbeniți de vechime și murdărie ori înverziți de mucegai. În altele, de la oraș, recent renovate și modernizate, tavanul asigurat de o tehnologie rapidă și economică ajunge, în mijlocul orelor sau în afara lor, pe jos în bucăți, cazul cel mai fericit fiind acela când nu e nimeni în clasă. Geamurile și ușile-termopan nu se mai închid, de atâta manevrare, iar mobilierul nu rezistă mai mult de câțiva ani de utilizare consecutivă, în pofida garanției notabil mai mari, cu cel puțin alți câțiva ani în plus.

Dar, mult mai rău decât atât, școala din România devine, de ani buni, locul unor scene incredibile. De bătaie în toată regula între elevi, indiferent de vârstă. De violență a celor mai mari față de prichindei și de răzbunare în sens invers, uneori și cu ajutorul părinților, al rudelor sau al prietenilor. De agresiune a băieților față de fete și a fetelor între ele, pe motiv de precoce gelozie. Și mai rău, de neînchipuit, sunt cazurile, frecvente, de pătrundere a te miri cui în sediul școlii și de răfuială oarbă, sub ochii unor martori ocazionali sau, de cele mai multe ori, în absența oricărei intervenții autorizate, de la agenții de pază angajați până la profesorul de serviciu și alte cadre didactice prezente. În sfârșit, depășește orice graniță a imaginației violența la care îi supun – în cazuri știute, dar, poate, rămase și neștiute – unii profesori pe elevi, precum și, nu mai puțin, unii elevi, cu mintea rătăcită și capabili de orice sfidare, pe cel de la catedră. De vreme ce nepăsarea, indiferența, devin, în unele cazuri extreme, regula comportamentului obișnuit în familie, ar trebui să nu ne mai mirăm că elevului ajunge, azi, să nu-i mai pese de persoana de la catedră, câtă vreme nici de mama sau de tatăl lui (în cazul în care mai sunt, împreună sau separat, în țară) ajunge să nu-i mai pese.

Cât despre școală, ca loc – tăinuit, dar cunoscut de toată suflarea școlară și profesorală locală – de distribuire, pe scară mai mult ori mai puțin largă, a diverselor substanțe psihotrope și halucinogene, oare ar mai avea rost să ne amintim? O astfel de imagine a școlii bântuie și oripilează conștiința societății românești contemporane, atât de străină, până nu acum multă vreme, de o astfel de realitate, pe care nu ezităm să o numim criminală.

De bună seamă, nu vom cădea pradă tentației generalizării, exacerbată de presa vizuală și, mai ales, de sufocantele informații livrate de internet și de rețele. O astfel de școală nu poate fi iubită de nimeni și niciodată. Nici măcar de cei pe care nu ne ferim să-i numim profitorii fără scrupule ai ei.

Iar despre cartea care se face într-o astfel de școală, bântuită de spectrul violenței și al falselor iluzii oferite, întotdea­una, de droguri, nici nu am putea vorbi în termeni serioși. Cu atât mai mult cu cât, ca obiect material, cartea este concurată și, de cele mai multe ori, pur și simplu, înlăturată și înlocuită, în prezent – la nivelul întregii populații, deci și în școală, pretutindeni –, de surogatele ei electronice, la îndemână aflate în acel obiect-­minune numit telefonul „inteligent“ („smart“), împreună cu rudele lui mai mari, tableta (sau așa-numitul note­book), laptop-ul, calculatorul staționar (de birou) etc.

O încheiere provizorie și o privire spre mai departe

Adevărata reformă a educației nu înseamnă numai regândirea și reconfigurarea planurilor-cadru, precum și a ponderilor diverselor discipline în planurile de învățământ. Nu înseamnă numai de­­barasarea de orele pe care mulțimea pă­­rinților și a elevilor le consideră, din un­ghiuri, motive, cauze și perspective diferite, superflue, un balast inutil în raport cu viața socială: viață văzută, vorba celebrului romancier român, ca o pradă și, am adăuga azi, ca o piață, fie ea și a muncii. Nu înseamnă numai procente de promovare a concursurilor și examenelor (inclusiv cele susținute de cadrele didactice), nu înseamnă numai rate anuale de abandon școlar și de dezinteres față de tot ceea ce presupune cunoaștere. Deci, educație. Nu înseamnă nici numai un statut nou al cadrelor didactice, în societatea românească a prezentului.

Autentica, durabila, perena și profunda reformă a educației, pe lângă toate acestea – la care se adaugă aspecte pe care intenționat le-am lăsat deoparte, cum ar fi, de pildă, teoria și practica educației continue, a formării de-a lungul întregii vieți: oare nu vorbim, pe drept cuvânt, de școala vieții? –, înseamnă a face din mediul școlar, de învățare în ge­neral, o a doua casă, spre care te duci cu aceeași bucurie și cu aceeași plăcere cu care, după o zi petrecută departe, în afara ei, te întorci acasă. Înseamnă ca, laolaltă, elevi și profesori, părinți și alte rude, să redescoperim, de la cea mai fragedă ­vârstă până în amurg, aceeași plăcere și aceeași bucurie de a deschide o carte. Bătrâna carte mereu tânără, cu filele ei, vechi sau noi, care așteaptă, dând do­­vadă de o răbdare pe care numai cărțile o au, să fie atinse, întoarse, închise și me­­reu redeschise, oricât de mulți s-ar așterne anii în urma sau în fața noastră.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45