Oamenii care citesc sunt frumoși

13

Alex. ȘTEFĂNESCU critic literar

Oamenii de azi sunt foarte activi. Îi văd muncind sau călătorind, sau ieșind cu cărucioarele pline de alimente din supermarketuri, sau cumpărând aparate sofisticate de pe Internet. Au chiar un fel de aviditate achizitivă. Dar aproape niciunuia nu i se face foame de texte literare. Trec, cei mai mulți, absenți pe lângă vitrinele librăriilor. Nu au cărți în casă. Și nu știu numele niciunui scriitor, cu excepția, poate, a lui Eminescu, în legătură cu care își aduc aminte doar că scria versuri și că a murit nebun.

Discută despre prețuri, despre starea vremii, despre filme sau meciuri de fotbal, dar aproape niciodată despre cărți.

Cine mai are nevoie azi de literatură? Aceasta este și întrebarea pe care mi-o adresează, cu sinceritate, și tinerii, la orice întâlnire a mea cu publicul.

Și iată și răspunsul: toți avem nevoie de literatură, dar nu știm că avem nevoie.

Cu sute de ani în urmă, marinarii care călătoreau pe mări și oceane vreme îndelungată se îmbolnăveau de o boală misterioasă: le apăreau pete pe față și pe picioare, le sângerau gingiile, deveneau hidoși. Nimeni nu cunoștea cauza. După mult timp avea să se afle că boala – numită scorbut – era provocată de absența vitaminei C din alimentația marinarilor (care, prin forța împrejurărilor, mâncau pesmeți, pastramă, dar nu și fructe și legume proaspete).

Într-o situație asemănătoare ne aflăm noi. Ne facem tot mai urâți și nu înțelegem de ce. Oamenii care citesc sunt frumoși. Lectura nu schimbă, bineînțeles, plastica feței. Designul fizionomiei rămâne mereu același pe care îl avem din naștere. Dar chipul unui om cultivat iradiază noblețe, se înconjoară de un fel de aureolă ușor de recunoscut.

Unor elevi cărora le-am vorbit despre literatură le-am spus că dacă ieșim pe stradă și ne uităm la necunoscuții care trec pe lângă noi, eu pot să le spun care dintre ei citește și care nu.

Elevii mi-au cerut să fac demonstrația asta cu ei, nu cu trecătorii de pe stradă. Am fost de acord. Drept urmare au venit unul după altul pe la mine și cu gest de răsfăț, caraghios-simpatic, fiecare dintre ei mi-a arătat mutrișoara lui, ca și cum s-ar fi pus la dispoziția unui tomograf. Eu, cu un aer de expert, o examinam încruntat și dădeam verdictul. De cele mai multe ori spuneam „nu citești“ bazându-mă pe adevărul statistic că elevii nu prea citesc. Iar cel diagnosticat astfel se arăta uimit: „De unde știți?“, iar apoi își exprima îngrijorarea: „Se cunoaște?!“.

Da, se cam cunoaște. Dar dacă ar fi vorba doar de înfățișare încă ar fi bine. Din nefericire, în absența literaturii (și a picturii, muzicii, teatrului, dansului etc., dar eu acum mă refer numai la literatură), ne urâțim și sufletește. Și avem în general un stil de viață urât, simplist, repetitiv. Nu ne gândim decât la achiziționarea de bunuri materiale. Ne uităm fascinați în vitrinele cu obiectele pe care le dorim până la obsesie, dar nu ridicăm niciodată privirea spre cer. Sau o ridicăm doar ca să aflăm dacă va ploua, fără să trăim emoția prezenței noastre în universul infinit, printre miliarde de miliarde de stele.

Mă uit adeseori, cu atenție, la tinerii de pe stradă, din magazine, din metrou, ascult indiscret conversațiile dintre ei. Și mă întristează foarte mult. Pentru că sunt originali și refuză ostentativ uniformizarea? Ce bine ar fi dacă ar fi așa! În realitate ei practică, dimpotrivă, mimetismul. Poartă, aproape toți, blugi rupți, maieuri cu inscripții pe piept, la care băieții adaugă cercei în urechi, tatuaje, părul legat în cozi sau tuns în formă de creastă de cocoș, iar fetele – bluze scurte, fuste scurte. Aceste aparente acte de teribilism fac parte dintr-o industrie a originalității și reprezintă o falsă originalitate. Alții au gândit în locul lor mijloacele prin care ei ar putea să se remarce și, drept urmare, în loc să se remarce, seamănă unul cu altul ca niște produse de serie.

Am participat ani la rând, ca președinte de onoare, la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română și am dialogat cu sute de elevi de elită, iubitori și cunoscători de literatură. Acești tineri practică adevărata originalitate. Sunt inteligenți, au umor și o cultură literară bine însușită, dar fiecare în felul lui. Reacționează civilizat, însă în mod diferit, la ceea ce le spun. Unii mă aplaudă, alții mă contrazic, alții nu pierd ocazia să-mi explice ce cred ei despre literatură.

Mă bucur de fiecare dată să constat că există în România și tineri care citesc. Parcă provin dintr-o Românie a viitorului, pe care o visez eu.

Cultura nu reprezintă o colecție de cunoștințe de care să facem paradă atunci când vrem să intimidăm lumea cu presupusa noastră superioritate intelectuală. Prin cultură ne formăm ca oameni, ne dez-animalizăm. Ce se întâmplă cu un pământ pe care nu-l cultivă nimeni? Se sălbăticește. Într-un mod similar, un om pe care nu-l cultivă nimeni se sălbăticește.

Dar un om care citește devine un om cultivat. Un om frumos. Un om foarte om, cu care ne putem înțelege ușor, indiferent de țara din care provine și de convingerile lui, filozofice, politice sau religioase.