Apariţiile ministrului actual al educaţiei  par a fi însoţite de fiecare dată de noi eforturi de a identifica şi, eventual, rezolva elementele de criză ale şcolii. Ecaterina Andronescu dă impresia că ştie ce ar trebui remediat, în regim de urgenţă. O întâlnire mai veche, avută cu reprezentanţi ai Federaţiei Părinţilor, a pus în lumină, între altele, două chestiuni fierbinţi ale şcolii: modalităţile de evaluare privind trecerea de la gimnaziu la liceu şi eventualitatea introducerii mai multor tipuri de bacalaureat; de altfel, ideea mai multor tipuri de bacalaureat este prevăzută şi într-unul dintre scenariile propuse de  proiectul „România Educată“.
Către sfârşitul anului trecut însă, Ecaterina Andronescu a vorbit şi despre o problemă la fel de importantă a şcolii de azi: învăţarea remedială. Actualul ministru recuperează astfel o idee prezentă în Legea 1/2011.Conceptul fusese introdus în lege, pe fondul faptului că programele şcolare fuseseră în parte decongestionate, în aşa fel încât 25% din numărul total de  ore la o disciplină de studiu să poată fi dedicate tocmai învăţării de tip remedial. Măsura a rămas în lege, dar ea a fost în aceşti şapte ani mai degrabă o frumoasă promisiune, mereu amânată, mai deloc o realitate. Fiindcă putem vorbi teoretic despre acest concept, dar o „metodologie“, sau măcar sugestii privind abordarea acestui tip de învăţare, nu-mi amintesc să se fi generat în toată această perioadă. Iar a lăsa acestă poveste doar la latitudinea profesorului e deja o chestiune complicată care riscă să anuleze intenţiile şi eventual avantajele unui asemenea tip de învăţare. Între altele şi fiindcă învăţarea remedială nu trebuie să devină, neapărat, o formă de învăţare „extensivă“ (ore suplimentare adică!), sau un tip clasic de „meditaţie“.
Aşadar, tocmai despre învăţare remedială a vorbit cu ceva timp în urmă  ministrul educaţiei ca fiind o chestiune de urgenţă a sistemului „Este o măsură (învăţarea remedială – n.n.!) pe care trebuie să o iau imediat. Elevii începând de la clasa a III-a care pierd ritmul, să facă două-trei ore suplimentare la clasă, pentru remediere. Va trebui să începem aceste lucrurile chiar din semestrul II“, a spus Ecaterina Andronescu.
Nu ştiu dacă actualul ministru a avut o discuţie pe această temă cu specialişti în domeniu. E probabil că dacă nu a  avut, va avea. În fond, Domnia Sa formulează cerinţa, iar soluţiile trebuie găsite de cei care administrează sistemul. Dincolo de cum vor evolua lucrurile pe această temă, a învăţării remediale, implicaţiile aplicării ei sunt numeroase, de la identificarea şi proiectarea cunoştinţelor ce se cuvin remediate şi până la evaluări specifice. Iar complicaţiile se amplifică cumva pe măsură ce trecem de la un ciclu de învăţământ la altul, fiindcă şi competenţele care ar trebui atinse devin mai complexe.
Est adevărat însă că la ciclul primar se pot lua măsuri imediate. Între altele şi fiindcă finalităţile/obiectivele învăţământului primar (scris, citit, povestit, calcule aritmetice etc!) sunt competenţe de bază şi ele presupun şi o evaluare sumativă, relativ uşor de realizat. Înşişi descriptorii standardelor de evaluare sunt mai uşor de formulat. Chiar ideea de progres şcolar este în ciclul primar mult mai „vizibilă“ şi mai uşor cuantificabilă  decât în gimnaziu şi apoi în liceu. Ministrul educaţiei pare să fi înţeles acest lucru şi în intervenţia avută s-a referit direct la ciclul primar, între altele şi fiindcă „pierderea de ritm“ din această fază de învăţare devine catastrofală, anunţând în cele din urmă eşecul şcolar de lungă durată. De  aceea, acţiunile de remediere din acest ciclul comportă o responsabilitate sporită. Există, se pare, şi „soluţia legală“ pe care ministrul a identificat-o în faptul că unele ore din ciclul primar sunt ţinute de către profesori de specialitate (muzică, desen, ed. fizică), ceea ce înseamnă că învăţătorul este degrevat de un număr de ore pe care le-ar putea folosi pentru a realiza „ore de remediere“. Elevii însă nu!
Dar dacă totuşi admitem că în învăţământul primar acest  tip de învăţare poate presupune doar o acţiune de „regie“ minimală, lucrurile se schimbă în gimnaziu. Iar problema gimnaziului poate fi una la fel de „critică“ ca şi cea din învăţământul primar. Aici, acţiunile de învăţare remedială sunt concurate la clasele a VII-a şi a VIII-a de învăţarea pentru Evaluarea Naţională, deşi ţintele, evident, nu se suprapun. Şi, oricum, dacă în teorie un profesor trebuie să cunoască până la detaliu  „caracteristicile învăţării“ colectivului de elevi la care predă, sau chiar caracteristicile învăţării la nivel individual, îi va fi totuşi imposibil să meargă cu remedierea până la fiecare elev al unei clase numeroase. Poate cel mult constitui grupe de învăţare remedială (dacă nu cumva va fi acuzat de „discriminare“!), sau poate acţiona, în situaţii ideale, prin „teme“ cu ţintă remedială date unui grup sau unor elevi anume ai clasei. Dar iată că doar formulate, lucrurile presupun o muncă aprofundată a profesorului, începând de la cunoaşterea foarte bine a programei şi a obiectivelor acesteia până la valorificarea asumată a testele predictive sau a formelor de evaluare sumativă (testele de exemplu!). Or, acest gen de activitate laborioasă nu pare a fi chiar caracteristica activităţii cotidiene a învăţării în şcoala de azi!
Evident, aceste câteva elemente de provocare amintite mai sus, ca şi altele, vizează o nouă calitate a învăţării. Şi mai ales o regândire a activităţii de îndrumare şi control (inspecţia şcolară!). Numai că cel puţin încă două probleme concrete par a sta în faţa unui asemenea proiect, a unui program de învăţare remedială în toate şcolile româneşti: unul îl constituie numărul de elevi dintr-o clasă (evident prea mare!), în vreme ce al doilea survine, tot dinspre profesor, dar de data asta dinspre „metodologia didactică“ a profesorului, în condiţiile în care profesorul desfăşoară încă cea mai mare parte  lecţiei în regim „frontal“. Profesorul/învăţătorul lucrează, cu alte cuvinte, cu „toată“ clasa – asta neînsemnând însă neapărat 30 de elevi, ci cu cel mult 10-15 elevi! Este se pare o realitate faptul că  organizarea activităţilor de învăţare diferenţiată (învăţarea remedială integrându-se în tipologia acestor modalităţi de învăţare!) nu sunt, cum spuneam, chiar activitatea obişnuită în şcolile româneşti, chiar dacă există în practica multor profesori şi modalităţi moderne de lucru precum: activitatea în echipă, realizarea de proiecte, alcătuirea de portofolii, fişe de lucru etc. Acestea se integrează, cel puţin teoretic, în profilul unui învăţământul diferenţiat, cele mai multe manuale şcolare propunând şi ele acest gen de activităţi, dar de aici şi până la activitatea practică generalizată există un drum nu tocmai comod de parcurs.
Întrebarea finală ar fi în cele din urmă aceasta: sunt profesorii pregătiţi pentru această nouă calitate a învăţării, calitate din care învăţarea remedială să facă parte sistematic şi să ducă la micşorarea  numărul de elevi care la Evaluarea Naţională sau la diverse teste obţin rezultate dezastruoase?!… Sau este, mai întâi, nevoie de lansarea unor cursuri specifice care să aibă în vedere tocmai acest gen de învăţare?!…
P.S. Nu e simplă, în acelaşi timp, nici imaginarea unui management al timpului elevului şi al timpului profesorului în cadrul învăţării remediale. Şcoala după şcoală, program abandonat în parte de către MEN, ar putea face parte din aceste eforturi, în condiţiile în care au apărut deja temeri ale profesorilor că aceştia vor fi nevoiţi să „presteze“ ore suplimentare în cadrul „învăţării remediale“. Fără găsirea unor formule cu adevărat eficiente, vom asista din nou la crearea  unor „forme fără fond”!…
Adrian COSTACHE