Gâlceava politică din agora dâmboviţeană ia turnuri delirante. Se pune, mai nou, în discuţie o temă fundamentală pentru România şi pentru această parte a Europei: dacă Alexandria (e vorba de reşedinţa judeţului Teleorman) merită sau nu un stadion nou, modern, civilizat. Concluzia, tranşată de autorităţile morale ale dezbaterii publice, este clară: nu. Bătălia de pe ringul bâlciului politic, în care bagă băţul prin gard diverse conştiinţe etice şi justiţiare, înfrânge orice argumente de bun-simţ.
Ce păcate istorice or fi având Teleormanul – judeţ vechi, menţionat în cronicile muntene – şi Alexandria – municipiu cu nume de sfânt, împărat şi domnitor – de au ajuns obiectul denigrării şi batjocurii naţionale? Pentru că, aşa cum îi răspundea cineva lui Darie, în „Desculţ”, cu privire la Cadrilater, „trăiesc şi acolo oameni”. Iar unii dintre cei care trăiră, venind de pe acolo, sunt nume mari ale culturii româneşti. Spre pildă: Gala Galaction, Zaharia Stancu, Marin Preda, Constantin Noica. Şi nu sunt doar ei. Ar mai fi şi alţii (Al. Depărăţeanu, Miron Radu Paraschivescu, Dimitrie Stelaru – un mare poet interbelic), nu numai în literatură şi filosofie, ci şi în ştiinţă, matematici etc. Este foarte plauzibil ca de unii dintre cei mai sus citaţi corifeii ofensivei pline de sarcasm împotriva Teleormanului să nici nu fi auzit prea bine. Dar nu argumentele culturale sunt „în chestie” în procesul moral intentat unui judeţ întreg, ci altele de ordin politic. Prin prisma lor, judeţul în cauză şi capitala lui, luate dimpreună, ar atesta, azi, un fel de pol naţional al corupţiei, sărăciei şi primitivismului. (De parcă alte judeţe ar fi mai breze, cum ar zice Moromete ori Cocoşilă, fumând pe stanoagă…). Acestea se pare că sunt, după cum susţin unii (adunaţi, şi ei, cu nemiluita de pe coclaurile patriei), trăsăturile definitorii de identitate pentru judeţul şi oraşul puse la stâlpul infamiei.
Vorbind principial şi revenind la stadion, ce ar fi rău dacă şi oraşul din Câmpia Burnasului – oraş frumos, geometric, proiectat de un inginer austriac (Otto von Moritz) pe vremea prinţului domnitor Alexandru Dimitrie Ghica – ar avea un stadion civilizat? Dacă totul respectă legea, procedurile legale şi administrative, de ce nu? Oamenii de acolo nu merită, şi ei, o arenă modernă a fotbalului? E drept, performanţele actualei echipe (care locuieşte în Liga a III-a) nu ar impune proiectul ca pe o urgenţă. Dar, ca să ne întoarcem la Maiorescu, „în contra” teoriei lui, uneori – iar în spaţiul civilizaţiei româneşti, chiar deseori –, forma creează fondul. Să aibă Alexandria stadion şi echipa se va simţi îndatorată moral să se ridice la înălţimea lui. Şi să se întoarcă, astfel, la epoca ei de glorie, de dinainte de ’89, când se numea „Rulmentul” sau „Unirea” Alexandria, după cum bătea vântul ideologiei, şi când a fost cât pe-aci să intre în „A”. Avea, pe atunci, câteva glorii locale şi regionale, unul dintre jucători fiind un fel de Dobrin al Diviziei B. Dar însuşi Dobrin a jucat pe vechiul (şi actualul) stadion – e adevărat, în perioada de crepuscul a carierei lui, când apăra culorile lui CS Târgovişte, tot prin „B” – şi a „beneficiat” de comentariile şi observaţiile de specialitate ale tribunei teleormănene. Galeria avea trei lideri de mare autoritate morală şi vociferală: Fasole, Dragodan şi Iapă Albă. În treacăt, a fost acest stadion – compus dintr-o tribună mare şi alta, vizavi, mai joasă, pe trei-patru rânduri – un spaţiu fulminant de manifestare a spiritului locului, a energiei, ironiei şi umorului debordante ale zonei, în culori stilistice şi lexicale specifice geniului popular de pe „lunga şi îngusta vale a Călmăţuiului” (Z. Stancu) şi a Urluiului… Să nu uităm că „Teleorman” vine din expresia turcească „Deli Orman”, adică Pădurea Nebună… În felul lui, bătrânul stadion a constituit o oază a libertăţii pentru oamenii
Alexandriei şi ai Teleormanului, pentru o regiune întreagă, într-o perioadă în care, dacă vorbeai prea mult, putea să te coste. Iar pe unii i-a şi costat… În stadion, printr-un fel de armistiţiu general, oamenii aveau libertatea să se pronunţe. Şi o făceau, cu patos şi umor, mai ales pe temele fotbalului şi pe cele implicate de acestea…
Astfel că, stând strâmb (din cauza strâmbătăţii morale care ne înconjoară) şi judecând drept, un stadion nou la Alexandria nu ar fi cea mai mare aberaţie a zilelor noastre, cum încearcă unii moftologi dedaţi la politichie să acrediteze. Merită şi oraşul Prinţului Ghica aşa ceva, merită şi oamenii lui vrednici, şi cam lăsaţi de izbelişte, o arenă frumoasă şi nouă. Şi încă ceva: o fi sărac Teleormanul, judeţul cu cel mai fertil pământ din Europa, cernoziomul gras ca untul vacii cu ugerele pline, sărac pentru că România e săracă, „graţie” politicii din cei 27 de ani de libertate şi capitalism, dar nu e sărac deloc în altă resursă naturală, care nu se găseşte chiar pe oriunde: aurul cenuşiu.
 Sorin IVAN