A fost postată pe situl MECS Strategia privind reducerea părăsirii timpurii a școlii în România, stare de fapt consemnată în ultimii ani… Astfel, cifre recente (dacă trebuie să le dăm crezare!) arată că mai mult de 200.000 de tineri de până în 24 de ani sunt aproape analfabeți. Atenție, nu analfabeți funcționali, ci tineri cu mari probleme de descifrare și relație cu orice text scris. În ceea ce privește abandonul școlar, cauza unor asemenea stări de fapt, alte statistici recente (din 2013) par să arate o oarecare reducere a fenomenului și trecerea României din fruntea țărilor cu cea mai mare rată a părăsirii școlii din Europa undeva pe un loc patru, după țări precum Italia, Portugalia, Spania și Malta.
Cum s-a ajuns aici și ce factori au creat în cele din urmă această situație intolerabilă pentru o țară care se putea lăuda la un moment dat cu unul dintre cele mai ridicate niveluri de școlarizare din Europa? Iată o întrebare cu multe conotații. Este cumva fenomenul eșecului educației expresia unei realități mai generale a societății românești din ultimii 25 de ani? Adică eșecul unei clase politice mediocre iar uneori iresponsabile? Oglindește acest eșec într-o manieră simbolică, dar și reală anomia valorilor și a instituțiilor într-o țară care a dat adesea semnele unei incapacități de a-și maturiza rapid și eficient instituții moștenite dintr-un comunism al cărui caracter totalitar devenise în ultimul deceniu insuportabil?… A fost și este Ministerul, împreună cu miniștrii care l-au condus, „vinovatul” principal în această stare de fapt?
Un rezumat al Strategiei sintetizează principalele probleme asociate fenomenului, estimând costuri care până în 2020 s-ar situa undeva la aproape de un miliard de euro. Atunci, în 2020, rata de părăsire timpurii a școlii, care în momentul de față vizează mai ales clasa a VIII-a, ar trebui să fie de (doar!) 11,3%. Interesant este că documentul se dovedește rezonabil în așteptări și vorbește de faptul că școala obligatorie trebuie considerată a se termina la 16 ani. Ceea ce vădește o primă inconsistență în corelarea de politici educaționale, căci în 2020 liceul ar trebui să fie obligatoriu. Sau, cine știe, poate că autorii strategiei au gândit mai puțin politic și electoral și preferă o viziune ceva mai realistă în ceea ce privește destinul educației școlare în România.
Dincolo însă de aceste speculații, Strategia este un document serios, făcut evident de specialiști, și care analizează mai întâi cauzele și contextul care a generat starea de fapt din educație. Și totuși, și aici lucrurile sunt însoțite de un halou al evitărilor. Considerând că factorii economici sunt esențiali, ceea ce este adevărat, strategia con­sem­nează faptul că numărul abandonurilor școlare în mediul rural este cu 1,5% mai mare decât în mediul urban. Or, un asemenea procent ar fi cerut cu prisosință o analiză separată, un capitol aparte dedicat acestei realității. Și acest lucru nu putea fi întâmplător, fiindcă o asemenea analiză a discrepanțelor între sat și oraș, consem­nate în Strategie, ar fi îndreptat cu siguranță pe autori și către responsabilitatea Ministerului Educației ca instituție și, indirect, a miniștrilor privind modul în care Reforma școlii din acești ani a agravat fenomenul părăsirii timpurii a școlii obligatorii. Dar cine și-ar fi putut permite o asemenea analiză? Cine ar fi consemnat în document elemente precum subfinanțarea sistemului sau faptul, despre care s-a scris de nenumărate ori, că banii de navetă au fost și continuă să fie dați cu o întârziere nepermisă? Ar fi avut loc astfel o analiză a costurilor de „oportunitate” care au determinat ca mulți elevi și familii din mediul rural să prefere o abandonare a școlii în favoarea unor eventuale câștiguri salariale ocazionale. Așadar, în locul „deplasării” educației șco­lare către subiectul acesteia – elevul – s-au preferat soluții de tip comunisto-sindicalist, de „centralizare a educației”, cu ple­carea copilului la vârsta de 13-14 ani pe un „drum al navetei” obositor și stresant sau în cămine adesea degradate „fizic” și, uneori, și moral.
Este evident că o asemenea analiză a cauzelor nu putea fi făcută de autorii Strategiei. Așa cum, dintr-un motiv sau altul, autorii n-ar fi putut clarifica su­mar în acest document care au fost erorile de reformă care au generat demotivarea elevului în a veni la școală și de ce școala românească a întârziat nepermis de mult să devină o „școală prietenoasă”.
Un document al MECS pre­cum recenta Strategie nu ar fi putut să observe nici măcar acum că numărul de 15-17 disci­pline de studiu e din start unul nerealist atât pentru elev, cât și pentru profesor. Ar fi fost greu să se inventarieze și alte hibe care au făcut din școală un fel de ma­mut al unor stări de fapt care amintesc de istoria, și nu de o actualitate a educației școlare: fragmentarea cunoașterii de tip didactic, prin refuzul ani de zile de acceptare a principiului inter și transdisciplinarității – pre­lungirea nepermisă a acestui fel de a edifica cognitiv ființa umană, prăbușirea dimensiunii „educative”, civice a școlii sau mutarea ei într-un spațiu al apro­ximărilor, mimărilor și impro­vizațiilor, criza conduitei profe­sorului, absența unei viziuni coerente privind învățământul obligatoriu de 10 ani, prezența greu de explicat a unei testări naționale în clasa a VIII-a, ceea ce a favorizat indirect părăsirea școlii obligatorii după clasa a VIII-a și așa mai departe.
Nu este foarte sigur dacă această Strategie ar fi putut, sau trebuia, să adâncească printr-o analiză mai amplă problemele de fond ale școlii, fiindcă în cele din urmă ceilalți factori sociali și economici au un grad de imprevizibilitate destul de mare, pe care de altfel Ministerul nici nu-i poate influența ori determina prea mult. Dar era necesar ca cei din sistem care ar putea parcurge cele câteva zeci de pagini ale Strategiei să poată să pună, în ceea ce-i privește, degetul pe rană. Poate că în acest fel și textul, destul de specializat și de indigest pentru profesorul obișnuit, și chiar pentru managerul școlar, ar fi devenit el însuși mai „prietenos”. Oricum însă, faza teoretică a Strategiei fiind depășită, și Strategia existând, rămâne drumul lung (al Damascului?!…) de la teorie la practică. Și poate că pe acest drum lung nedumeririle noastre, atâtea câte au fost, se vor risipi. Poate că aplicând o asemenea strategie trebuie să ne imaginăm și faptul (utopic, în bună măsură, e adevărat!) că uneori copilul „cu probleme” poate veni la școală, în ciuda indiferenței părinților, fiindcă la școală există „un loc” și pentru el. Iar acest loc se află cumva cuprins în Legea 1 și poartă numele de „învățare remedială”. Pe undeva pe aici s-ar putea găsi cheile pierdute ale unei școli „înstrăinate” în parte chiar și față de cei care vin totuși zi de zi la școală.
Adrian COSTACHE
P.S. M-a intrigat/amuzat/ un paragraf din Rezumatul Strategiei. Îl reproduc aici, fără comentarii, pentru amatorii de subtilități lingvistice, dar și de logică: „În ultimii zece ani rata de PTS (Părăsire Timpurie a Școlii) a scăzut constant și România și-a propus să atingă ținta de 11,3% în 2020. Totuși rata PTS a crescut, fapt ce a coincis cu criza globală din 2008-2009, anulând progresul anilor anteriori. Rata de PTS a fost de 17,3% în 2013” (…).