O nouă lege a educației
Legea nr. 1/2011, în prezent în vigoare, a fost elaborată în grabă, de un colectiv restrâns, prin asumarea răspunderii de către Guvern, urmărin­du-se doar o „evidențiere” politico-normativă. Numeroasele modificări ce i s-au adus nu au reușit să o perfec­ționeze; doar au cârpit-o.
În pregătirea unui nou proces legislativ, apreciez că ar trebui, mai întâi, întocmită o Strategie Națională, pe termen lung, rodul unei analize profunde, pertinente, de calitate, cu participarea tuturor factorilor responsabili din societate: specialiști, cadre didactice de la toate nivelurile, reprezentanți ai partidelor, părinți, cu luarea în considerare a nevoilor social-economice și cu observarea realităților din țările dezvoltate ale Uniunii Europene. Învățământul ar trebui să fie mai flexibil și aplicativ, diversificat și personalizat, ținând seama de aptitudinile, calitățile și dorințele tineretului studios. Să se acorde mai multă atenție școlilor profesionale și de meserii, celor tehnice și postliceale, formării tinerilor pentru muncă și viață.
Apoi, pe baza strategiei amintite să fie elaborat proiectul legii educației, proiect supus unei dezbateri publice serioase, avizat de Consiliul Legislativ, Consiliul Economic și Social etc. și, de ce nu, de mediile academice. S-ar evita astfel schimbarea reglementării după venirea la putere a Opoziției și instituirea unui nou Guvern. Regulile nu trebuie schimbate în timpul jocului (pe timpul școlarizării unei serii).
Legiuitorul să acorde o mai mare atenție părinților în actul educațional, participării și responsabilității lor la acest act. Se pare că acest rol este tot mai scăzut. Dacă ne referim la miile de copii care au părinții la muncă în străinătate, aceștia, în marea lor majoritate crescuți de bunici sau alte rude, sunt lipsiți nu numai de căldura părintească, dar și de disciplina necesară în orice familie, ceea ce se reflectă în rezultatele lor slabe la învățătură.
Noua lege ar trebui să clarifice și contradicția dintre prevederea constituțională conform căreia învățământul de stat este gratuit (art. 39, alin. 4) și ce se întâmplă azi în multe universități de stat, unde sunt repartizate mai multe locuri cu plată decât locuri bugetate.
Scăderea calității în învățământul superior
Are mai multe cauze. Una dintre ele privește numărul de locuri. Numai universitățile de stat oferă în ultimii ani un număr de locuri egal cu numărul de absolvenți ai liceelor. Multe dintre ele nici nu organizează concurs de admitere; îi primesc pe toți cei care se înscriu în anul I (exemplu: Academia de Studii Economice).
O altă cauză: În prezent, există aproximativ 50 de universități de stat și vreo 40 particulare. Pe o parte, este bine: universitățile se deplasează spre domiciliul studenților. Dar, pe de alta, nu e bine deloc. Se dă posibilitatea frecventării învățământului superior și celor care pot, și celor care nu pot, și celor care au capacități, și celor care nu au. Or, ar trebui ca, în principal, acest învățământ să fie urmat de cei mai valoroși și capabili tineri. Mai e un mare pericol: lipsa personalului didactic superior calificat. De unde specialiști în sociologie, psihologie, drept etc. în diversele orașe ale țării? Există decani pe la aceste facultăți, funcționari de toate categoriile, preuniversitari etc. necunoscuți în domeniile respective. Dacă personalul nu e de calitate, nici învăță­mântul superior nu e de calitate și, evident, nici absolvenți de calitate.
Mai există un mare risc, deloc de neglijat. Multe universități – statul a înființat din 1990, fără niciun control, asemenea instituții aproape în orice județ, în loc să sprijine universitățile particulare deja existente – înseamnă și o concurență acerbă între ele: goana după studenți și necesitatea stringentă de a-i păstra. Consecința: diminuarea calității.
Cred că scăderea generală a interesului pentru studiu se datorează și atmosferei din societatea românească de azi, influenței nefaste a unei părți din media. Nu se mai cultivă munca, învățătura. Distracția este mai importantă; fetele vor să devină actrițe, modele, soțiile unor oameni bogați. Băieții vor să fie fotbaliști, oameni de afaceri, să câștige bani cu orice preț. Deviza: întâi bani și apoi muncă. Or, logic este invers: întâi muncă și apoi bani. În viață, satisfacțiile spirituale sunt, de multe ori, mai importante decât cele materiale.
Finanțarea educației naționale
Este, de fapt, o subfinanțare. Art. 4 din Legea nr. 1/2011 prevede că anual se repartizează educației naționale minimum 6% din PIB. Conform datelor Eurostat însă, în cadrul Uniunii Europene România are cea mai mică alocație bugetară pentru Educație: în jur de 3,5% sau chiar mai puțin. Pentru învățământul superior în anul 2013 s-a alocat doar 0,29% din PIB.
Pentru comparație, media în Uniunea Europeană este de aproximativ 5,5%. La fel și în SUA. Sunt țări unde se alocă aproape 7% (Suedia, Finlanda, Belgia) sau aproape 8% în Danemarca. Și să reținem, în aceste țări, Produsul Intern Brut pe cap de locuitor este de 70-80.000 de euro, față de 6.500 la noi. Or, fără bani nu poate exista un învățământ performant.
Prof. univ. dr. Alexandru ȚICLEA*
*(Profesorul univ. dr. Alexandru ȚICLEA este Rectorul Universității Ecologice din București,
Doctor Honoris Causa al Universității de Stat din Moldova și al Universității Valahia, din Târgoviște)