„Și-ăia mici, de-a doua, dau examen?” Întrebarea conține-n ea și compătimire la adresa școlarilor puși să se confrunte de la vârste din ce în ce mai mici cu greutăți tot mai mari, și deznădejde față de ceea ce a ajuns să se întâmple în școala noastră de azi. Cel care întreabă e om în toată firea, „consumator” de televizor, de telefon și de bârfă, cu doza cuvenită de circumspecție. Din ce vede, din ce aude și după ce filtrează, asta deduce: că s-au introdus examenele și la ciclul primar. Calificarea examenelor, în general, drept o pacoste și o amenințare și-o însușise mai demult, pe aceleași căi de informare, de comunicare, cu putere de convingere ținută bine la nivel semnificativ, de ani de zile.
În aceiași termeni se vorbește și se propagă informațiile și părerile și în legătură cu înscrierea în învățământul preprimar: „Până și la grădiniță se dă examen!” Se propagă vești „înspăimântătoare”, cum ar fi aceea că, pentru primirea copilului la vreo grădiniță, trebuie făcute mai multe opțiuni, în ordine și că este de așteptat rezultatul repartizării („unde l-o da”; „cum i-o fi norocul”) sau aceea că unele cereri de înscriere sunt acceptate, însă „fără loc” ori „în rezervă”, leit admiterii la facultate („reușit fără loc”) pe care dacă or fi apucat-o bunicii actualilor viitori preșcolari.
De asemenea, este activă insistența în a numi și considera testarea de la sfârșitul clasei a VIII-a drept „examen de capacitate”, adevărată admitere în liceu, deși „capacitatea” a existat numai câțiva ani și s-a desființat de mult.
În realitate, niciunul dintre aceste „examene” nu există – nici la grădiniță, nici la „ăia mici”, nici la clasa a VIII-a, ca „permis” de trecere mai departe. În grădinițe se fac reînscrieri (formalitate normală, repetabilă în fiecare an, pentru că învățământul preprimar încă nu este obligatoriu) și, în funcție de locurile disponibile, se fac înscrieri. Cei răspunzători de așa ceva au libertatea să aplice diverse criterii, pentru cuprindere echitabilă și pentru răspândire uniformă a copiilor în grădinițe. Potrivit Ministerului Educației și Cercetării Științifice, inspectoratele școlare au sarcina „să asigure toate măsurile necesare finalizării până la data de 1 august 2015 a tuturor procedurilor de înscriere și reînscriere”. Și atunci, de unde frica de examen iminent? Să fie asociată inducerea spaimei de examen cu obiceiul de „a da ceva” (a pretinde, privind din partea cealaltă) ca să fie „admis” copilul acolo unde vrea familia? Cum ar veni, „este examen, n-avem ce face, dar poate se găsește o soluție”, părinților dându-li-se astfel de înțeles că „examenul” ei îl au de fapt de susținut și de consistența (valoarea) „răspunsului” lor material depinde „soluția”, adică primirea copilului în grădinița dorită.
La rândul lui, „examenul dat până și de cei mici” nu este altceva decât una dintre evaluările de la finalul claselor a II-a, a IV-a și a VI-a, programate în perioada 18 mai – 3 iunie. Rezultatele nu sunt publice, nu se trec în catalog, ci eventual sunt comunicate fiecărui elev și părinților lui, iar fiecare școală le ia ca bază în elaborarea planurilor individualizate de învățare. Amenințarea cu examenul vine dintr-un deficit în a capta interesul elevilor pentru o treabă foarte serioasă, necesară, dar fără notă. Se regăsește aici vechea și nestăvilita goană după note care definește școala noastră de generații și care a primit în ultimii ani un fel de certificare prin conceptul de „rezultate măsurabile”, pompos, făcător de impresie și disimulant pentru ignoranță, însă nici pe departe utilizabil cu aplicare și relevanță universale.
Referitor tot la aceste evaluări, de discutat și de ameliorat serios ar fi conținutul lor. Obsesia că școala noastră produce nepermis de mulți nepregătiți din cauză că livrează informații complicate și nu este legată de viață a dezvoltat un veritabil cult pentru evaluări în maniera Testului PISA, grăbit lăudate pentru că au formulări simple, referitoare la obiecte și situații banale din jur. S-a adăugat o altă obsesie, aceea a necesității (tot pentru accesibilitate) a prezentării atractive a testelor. A considera pueril ceea ce a ieșit reprezintă un eufemism în linia corectitudinii care cere să nu se folosească de-a dreptul unele cuvinte care exprimă anumite niveluri de dezvoltare. Iată un exemplu de siluire a limbii române în formularea unui subiect la clasa a II-a: „Ai lipsit ieri de la școală, iar colegul tău, Andrei, a venit la tine și ți-a spus despre ce au învățat la școală. Scrie-i, pe spațiul dat, un bilet prin care să îi mulțumești pentru gestul lui”. Iată și o dovadă de legătură „cu viața”, reprezentată aici printr-un tip de construcție care s-a generalizat, dinspre televizor, tabloid și „sesiuni” de diverse feluri: „De ce crezi că ziua de 1 Iunie este una importantă pentru copii?” (nimic nu mai este „frumos”, „reușit”, ci „unul frumos”, „unul reușit”). Cât privește „atractivitatea”, ilustrația, tot de la subiectele evaluării la clasa a II-a, cu personajele care etalează un banner (un ecran?) pe care scrie „Se apropie vacanța”, întins între două prăjini (două oase lungi?), se înscrie în maniera de transmitere a mesajului cultivată de revista Urzica în perioada 1957 – cel mult 1963. Cam tot de atunci datează, prin lecții și manuale, și practica scrisorilor și a cărților poștale, de mulțumire, de felicitare sau din tabără, trimise imaginar în stânga și-n dreapta, de la tovarășul învățător la doamna învățătoare și de la autorul preferat la personajul îndrăgit.
Florin ANTONESCU