Riposta mea împotriva unui articol din pagina întâi a revistei Tribuna Învăţământului a produs o reacţie prin ricoşeu. Dl profesor Adrian Costache, jurnalist de ţinută şi un remarcabil analist al stării învăţământului românesc actual, s-a simţit dator, cu onestitate, să corecteze unele opinii care ar fi lezat, pe nedrept, licee prestigioase din ţară, membre active ale Alianţei Colegiilor Centenare (ACC). Orice observator imparţial şi cu atât mai mult un cadru didactic implicat în derularea procesului de instruire îşi dă seama că regresul educativ de astăzi nu este o plagă generalizată şi că există segmente deloc minore în care virtuţile învăţăturii se afirmă viguros. Putem vorbi de şcoli bune, clase bune, de licee performante, iar dintre acestea, cele cu o tradiţie centenară nu şi-au diminuat prestigiul, în ciuda vântului de hedonism, cu atâtea ramificaţii ludice, menite a ne face să aspirăm la „roade dulci”, fără „rădăcinile amare” ale efortului cognitiv ducător la ele. Aceasta este, după mine, lecţia desprinsă din istoria acestor licee, instituţii unice sau reduse ca număr în peisajul citadin din pragul celui de-al douăzecilea secol. Selecţia riguroasă a candidaţilor, vocaţia intelectuală, reală sau umanistă, a elevilor, exigenţa examenelor acordau absolvenţilor un statut social-profesional mai cert uneori decât cel de astăzi după obţinerea licenţei.
Vorbim, aşadar, de momente istorice întemeietoare, cărora scurgerea a mai bine de un secol nu le-a ştirbit mesajul spiritual, ci l-a amplificat prin osârdia generaţiilor de profesori şi elevi perindate până în zilele noastre. Este firesc să jubilăm asemenea descendenţă, să perpetuăm „nobleţea spirituală” izvorâtă din mintea atâtor cărturari, care ne-au transmis şi imboldul autodepăşirii. Dl profesor Adrian Costache are capacitatea de a recepta mesajele subliminale şi prin nervul „iritării” mele să vadă maliţiozitate, iar acolo unde voiam să sugerez lumină să descopere mai multe umbre. În două locuri, cred, sensul echivoc al unor enunţuri a generat conotaţii negative, deşi tonul ironic s-a născut dintr-un filon admirativ. Un „club de autocontemplare”, conştient de valoarea sa, are intenţia omenească de a cultiva mândria de sine, mândria de grup şi de neam, până la „mândria de a fi român”.
Preferăm această atitudine în loc de cealaltă, din antiteză.
Cât priveşte expresia „exerciţiu tactic la groapa cu nisip”, n-am vrut să trimită la jocurile infantile, ci la o formă de instruire practicată în pregătirea militară. Îmi amintea de sala de tactică, din stagiul militar de şase luni efectuat la Otopeni, după absolvirea facultăţii, sală în centrul căreia domina un cadru cu nisip, suficient de întins ca să se modeleze, la scară, forme geografice în perimetrul cărora să se simuleze posibile situaţii de luptă în caz de beligeranţă. De fapt, nişte proiecte didactice transpuse nu pe hârtie, ci pe un sol plauzibil.
În fond, reacţia mea „cordială” nu a pornit din vreo opoziţie cu opiniile dlui profesor Adrian Costache. Mai mult, cred că împărtăşim aceleaşi năzuinţe şi trăim aceleaşi tristeţi, pe care acum, iată, ni le mai provocăm şi reciproc.
Fermentul „defensivei cu fumigene” s-a iscat din maniera teatrală, ostentativ avangardistă, prin care dl profesor Marian Staş şi-a conceput discursul privitor la învăţământul românesc din zilele noastre. Mi s-a părut că preia, pentru rezonanţă, retorica bombastică a personajelor caragialiene în lupta lor politică, printr-o abilă schimbare de topică a replicii lui Caţavencu: „industria română lipseşte cu desăvârşire, dar, cu toate acestea, ea rămâne sublimă”.
Mărturisesc, în plus, că o dispută, precum se arată cea de faţă, mi-a creat şi o aşteptată stare de mulţumire. De când perseverez a aduna câteva slove, ca să vadă lumina tiparului într-o revistă care de 65 de ani şi-a asumat rolul de cronicar al învăţământului românesc postbelic, m-am întrebat dacă, împreună cu mulţi confraţi întru faptă, nu ne pretăm doar a produce nişte monoloage, dovezi grăitoare, dar care în calea lor se izbesc de zidul unor urechi surde. Precum un spectru îmbogăţit cu atâtea linii paralele, netulburate în a se atrage sau a se respinge, într-un mediu impasibil. Când dl prof. Marian Staş a părut prea exaltat în definirea extremelor şi altcineva îl suspectează de artificialitate, iar disputa deviază câteva săgeţi spre un domeniu gata să pareze cavalereşte, opiniile prind viaţă în căutarea unui adevăr de conjunctură, dacă nu a unuia absolut. Pretenţia unui cititor activ în descifrarea mesajului a simţit-o deja cu două milenii în urmă Terentianus Maurus, când scria în cartea lui de prozodie: „pro captu lectoris, habent sua fata libelli” (Numai încăpute pe mâna cititorilor, cărţile îşi au destinul lor).
Posibilitatea unei agore cu ecouri şi interferenţe de replici mi se pare astăzi nu atât dorită, cât riscantă. Criteriul audienţei la public, supraestimat în cotaţiile posturilor mass-media, transferă dezbaterile intelectuale în zona show-urilor sau a duelurilor cu săbiile pe masă. Nu mai rămâne loc de construcţie, iar în viziune dialectică în structura triadei hegeliene: teză – antiteză – sinteză, în loc să includă normalul acelor liniuţe de unire, postează anormalul unor bariere despărţitoare. Analiştii politici ne-ar spune că aceste atitudini sunt un efect al crizei actuale. În afară de înţelesul medical al termenului, mărturisesc că percep destul de nebulos sensurile noţiunii, dincolo de corpul uman. Mai ales când apare în sintagma „criză fatală”. Mă refugiez totuşi în interpretarea dată de un doctrinar catolic, trecut la islamism în ultima parte a vieţii: „termenul criză, în accepţia lui curentă, înseamnă că sub acţiunea evenimentelor, înseşi anumite iluzii încep să se destrame”, dar conştientizarea crizei declanşează simptomul favorabil al redresării: „posibilitatea asemănătoare unei pâlpâiri de lumină în mijlocul haosului” (Remé Guégnom).
Să-mi mai reproşaţi, dle profesor Adrian Costache, că sunt optimist! Mă menţin optimist pe argumentele dumneavoastră! E puţin lucru? Poate că numai acest drum ne va asigura Paradisul!
Liviu IOANI