A trecut deja mai mult de o lună de când ISE a publicat raportul şi sinteza generate de chestionarul aplicat în reţeaua preuniversitară privind locul şi caracteristicile temei pentru acasă. Ca unul care urmăresc reacţii ale celor interesaţi, trebuie să mărturisesc că până acum nu am sesizat atitudini publice semnificative. De altfel, poate că orizontul de aşteptare al celor interesaţi de subiectul supus chestionării a fost confirmat şi prea multe nu mai sunt de spus. Cu alte cuvinte, sinteza a confirmat varietatea mare, şi uneori contradictorie, a opiniilor cu privire la tema chestionată. Având ca obiectiv „corectarea unor disfuncţionalităţi“ asociate acestui aspect al activităţii didactice, tema pentru acasă, consultarea nu pare să fi avut ca finalitate realizarea  obiectivului, atâta vreme cât el nu pare a fi fost (cel puţin până acum!) însuşit de către MEN şi transformat în măsuri care să genereze ameliorarea normelor ce au în vedere rolul şi semnificatia temei pentru acasă în diferite cicluri ale învăţământului preuniversitar.  Nici măcar acea latură a obiectivului care presupunea identificarea unor noi abordări în   ceea ce priveşte  rolul temelor pentru acasă în procesul de învăţare nu pare să fi fost atins atâta vreme cât, dincolo de identificarea unor „soluţii“ noi, ştiute  deja (tema diferenţiată, temele opţionale, temele de aprofundare etc), sinteza/studiul nu se pronunţă ferm în favoarea unor modalităţi şi a unor măsuri minime care ar ameliora starea de fapt. Cu alte cuvinte, Institutul de Ştiinţe Pedagogice „se spală pe mâini“ şi lasă în totalitate ministerului decizia unor modificări, atitudinea ISE subliniind, dacă mai era cazul, relaţia nonfuncţională între feebackul profesionist/cercetare şi funcţionarii „politici“ din Berthelot…
 
 
Partea de început a sintezei constată câteva lucruri intuite în fapt de mai multă vreme şi care se traduc în observaţii precum: „Profesorii, elevii şi părinţii se raportează diferit la temele pentru acasă, atât în ceea ce priveşte rolul temelor în învăţare, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul şi durata acestora“; „cadrele didactice susţin cu prioritate efectele pozitive ale acestora (temelor!), în timp ce elevii şi  părinţii menţionează, în ponderi mai mari, riscuri sau chiar efecte negative ale temelor pentru acasă“; Sau: „La consultare au participat, completând un chestionar on-line, un total de 70.952 de actori din învăţământul preuniversitar: 27.383 de părinţi (84%, mame) 32.786 de elevi şi 10.783 de profesori  din toate judeţele ţării. Fără a trage concluzii specifice, este  de observat elementul oarecum surprinzător, numărul relativ mic de profesori, prin comparaţie cu ceilalţi participanţi,  care au răspuns chestionarului. Se constată, de asemenea, şi alte dezechilibre în ceea ce priveşte eşanţionul celor care au răspuns, dominant fiind cel al participanţilor din mediul urban (suprareprezentat); la fel suprareprezentarea fetelor sau a celor cu rezultate şcolare bune. În aceste condiţii, îţi pui întrebarea cât de semnificative mai rămân rezultatele chestionarului. Ei bine, în parte – da, în parte – nu: acest lucru se poate evidenţia din unele concluzii ale acestuia, multe putând fi preluate ca având pecetea unei credibilităţi mai mari, în vreme ce altele  stau sub un semn serios de îndoială şi explică contradicţiile care apar uneori în analiza rezultatelor.
De fapt, sinteza dezvăluie, fără a o afirma în mod direct, care sunt elementele de criză asociate temei pentru acasă. Dacă, în principiu, tema pentru acasă pare a fi încă acceptată şi viabilă pentru o categorie de elevi, o serie de aspecte negative acumulate în timp par să accelereze ideea că tema pentru acasă nu mai joacă un rol esenţial în învăţare. Mai mult, ea a devenit motiv de stres pentru o cetegorie însemnată de elevi. Cauzele acestei stări se pot identifica în sinteză cu relativă uşurinţă, unele dintre aceste cause fiind relativ uşor ameliorate în condiţiile în care ar exista o „voinţă pedagogică“ fermă şi riguroasă. Astfel, una dintre cauzele frecvent invocate în răspunsuri este durata efectuării temelor, uneori timpul alocat acestora depăşind trei ore. Crearea acestei stări de fapt survine dintr-un management defectuos, atât de prezent în şcolile preuniversitare de azi: inexistenţa unui mecanism care să reflecte cantitatea/calitatea temelor care trebuie efectuate acasă. Imediat anexată acestei stări de fapt este lipsa unui feedback periodic şi sistematic cu privire la subiecte.
Dincolo de aceste probleme de organizare apar ca fiind cauze ale considerării temelor pentru acasă fie ca stresante, fie ca inutile sau obositoare nevalorificarea acestor teme, crearea treptată a impresiei că acestea sunt lucruri pur formale, uneori chiar în pofida faptului că se realizează verificări frontale sau prin preluarea caietelor de teme şi corectarea acestora. De fapt, acest ultim aspect nu poate să nu aibă legătură cu „cantitatea“ temelor date, care, într-un fel sau altul, se răsfrânge asupra profesorului însuşi. Se poate recunoaşte în subtext un comportament de „modă veche“ al profesorului care-şi imaginează că dând multe teme, elevul se va alege, în cele din urmă, cu ceva, decât dacă ar da teme puţine sau nu ar da deloc, dar şi un rezultat al programelor „savante“ ce caracterizează un număr de discipline de învăţământ, biologia sau chimia între altele… Este ceea ce consideram cândva ca făcând parte din filosofia de „agricultură extensivă“ a şcolii româneşti preuniversitare, din convingerea profesorului (rezultată între altele şi din absenţa unei „culturi a esenţialului“) că, pe ansamblu, elevul trebuie să primească cât mai multe „cunoştinţe“, uitând adesea de principii elementare ale adecvării la situaţia educativă (particularităţi de vârstă şi, implicit, ale cunoaşterii, ori contextul actual care pune sub semnul întrebării învăţarea academic-abstractă).
Studiul-sinteză al ISE  identifică însă, chiar dacă indirect şi chiar dacă într-o manieră lipsită de o ierarhie a priorităţilor, şi „soluţiile“ care pot reabilita tema pentru acasă câtă vreme nu e prea târziu. E vorba de o regândire a tipologiei temelor date, cel puţin până când soluţia supremă, „after school“, care rezolvă această foarte diputată problemă. Elevul trebuie să fie motivat în a-şi realiza tema pentru acasă, iar acest lucru nu poate începe decât de la convingerea lui că el însuşi, fără mari probleme, poate să rezolve sarcina dată de la şcoală: fie prin accesibilitatea acestei sarcini, fie prin diferenţierea cerinţelor, fie prin obţionalitate, pur şi simplu, elevul rezolvând tema cea mai uşoară, dar făcând acest lucru şi aprofundând la nivelul lui cunoştinţe care, eventual, vor genera progres şcolar…
P.S. Sigur, dacă între minister şi opinia publică, dialogul instituit cândva nu ar fi eşuat în indiferenţă, neasumarea răspunderii sau aroganţă, atunci am fi fost tentaţi să punem aici întrebarea cea mai simplă: Domnilor din MEN, directori, adjuncţi de miniştri etc., ce faceţi cu studiul de la ISE?!… Îl consideraţi generator de politici concret-administrative?!.. Sau…
 Adrian COSTACHE