Simularea Evaluării Naționale și Ziua Națională a Lecturii se leagă între ele nu numai temporal și propagandistic.

Li se leagă între ele și concretizările, în sensul trecerii condiționate de la una la alta.

Lectura de ocazie, prefăcută, duce la ratarea evaluării adevărate.

Ratarea decurge din conceperea fiecăreia.

Desfășurarea le-a adus împreună, cu deznodământ înșelător. Ce s-a văzut a fost educativ, tehnic reușit și aproape încurajator pentru ce urmează, însă nu liniștitor.

Necesară întâi și-ntâi ca verificare tehnică, simularea evaluării cu noul ei sistem de corectare a lucrărilor a și mers bine, a și arătat că e valabilă, a și arătat ce încă are deficient. E bine că s-a desfășurat, e bine că se fac astfel de simulări.

Necesară a fost și atragerea atenției asupra lecturii. Măcar într-o zi din an s-a spus de-a dreptul că ce e scris e de neînlocuit. E bine să ni se spună că, pur și simplu, trebuie să citim.

Odată cu necesitatea, a fost conținutul. Aici i-aici, pentru că în conținut s-au văzut scăderile și motivele de îndoială.

Și tocmai despre conținut s-a vorbit puțin. De aceea, și simularea unei evaluări naționale, și celebrarea unei zile naționale au evidențiat propaganda, verișoară, dacă nu soră, cu superficialitatea. Și au generat întrebările, îndoiala.

Poate fi activat interesul pentru lectură prin bunele intenții ale unei singure zile, festive?

Cât de iute vor fi atrași să-ntindă mâna spre carte niște copii prin fața cărora se succedă, citind o pagină-două de carte, să zicem, un ministru, o celebritate sportivă locală, un blogăr, un vlogăr și alți asemenea cititori de ocazie care apoi dispar la ale lor?

Cum se detașează de aspectul unei lecții de școală din acelea rutiniere, din orar, o pledoarie susținută în fața elevilor așezați în bănci pe tema „ce bine e să citim și cum ne îmbogățește asta vocabularul și ne face exprimarea frumoasă”?

Celorlalți membri din familie li se adresează Ziua Națională a Lecturii?

Cum poate să fie îndemnat cineva să pună mâna pe carte, s-o citească susținut, toată, de la cap la cap, dacă la examene, fie simulate, fie reale, i se cere să rezolve subiecte bazate numai pe câteva paragrafe decupate din cărți sau din texte la rândul lor decupate de pe undeva?

La ce-i servește candidatului, așa cum i se cere mereu la simulări (inclusiv la cea de acum) și la examene să bifeze câteva elemente de detaliu disparate, gata arătate cu degetul, din paragrafele date? Păi nici măcar paragrafele date (mă rog, textul dat) nu e nevoie să le citească, ci doar să găsească în ele la o privire elementele de detaliu și să le mute în căsuța potrivită, din câteva, de asemenea, arătate, la alegere, după metoda „cum e?… a), b), c) sau d)?”. Arată asta că omul a înțeles ce a citit, adică nu e analfabet funcțional? Nu. E un subiect în maniera Testării PISA? Nici vorbă.

La fel, ce relevanță are pentru nivelul finalului de gimnaziu a spune dacă e așa sau nu e așa („Adevărat”/„Fals”) câte ceva referitor tot la câteva elemente gata extrase din câteva fraze?

În afara zilei festive a lecturii, au copiii, tinerii, cetățenii, în general, ocazii și contexte informale prin care să fie atrași de lectură? Nu, judecând după fărâmiturile scrise pe site-urile înlocuitoare ale presei, pe produse de publicitate, pe postere etc., cu tot cu dezinvoltura față de rigorile logicii, lexicului, gramticii și corecturii de text.

Ce atracție spre cartea întreagă, spre textul compus și îngrijit, destinat lecturii, să aibă copilul care crește înconjurat de titluri căznite, de vorbe pescuite și reproduse din ce a zis câte cineva pe la televizor sau prin vreun podcast, fără sinchiseală în fața anacolutului?

Și se mai impune o întrebare în context, auzită în urmă cu niște zeci ani pusă de marele profesor și lingvist Theodor Hristea (1930-2009): „Dumneavoastră lecturați?!” De fapt, a fost o mirare față de exprimarea unui student care zisese ceva de felul „…și-acum, ca să concluzionăm…” Profesorul a intervenit: „Dumneavoastră concluzionați?! Lecturați?!”