Ioan-Aurel POP
În zilele noastre, de multe ori regimul comunist (care, pentru tineri, pare să fi fost în altă lume și în altă viață, nepământeană) este tratat global și calificat fie malefic, fie benefic, fiind demonizat sau idealizat în întregimea lui, fără nuanțe intermediare. Cu toate acestea, specialiștii – deși nu cad întru totul de acord – disting cam trei etape ale epocii respective:
- 1945/1948-1962 sau „obsedantul deceniu“ (cum este numit în literatură), când stalinismul a făcut ravagii;
- 1962-1974 sau „dezghețul“, când părea că se înfiripă un fel de „socialism cu față umană“, desprins de Moscova;
- 1974-1989 sau „comunismul naționalist“, prin care țara a ajuns la dezastru.
Etapele acestea, care le pot părea unora diviziuni artificiale, arată, totuși, că regimul nu a fost la fel, că nu a fost egal cu sine și, pentru cunoscători, că a avut, pe fondul său totalitar general, și bune și rele.
În prima etapă, între 1948 și 1950, s-au „naționalizat“, adică s-au confiscat întreprinderile industriale, miniere, bancare, spitale și farmacii, cinematografe, locuințe etc. În 1949 a început colectivizarea forțată, adică o confiscare mascată a pământului individual, terminată în 1962, după multe abuzuri și rezistențe. Până la urmă, 96% din pământul arabil făcea parte din „gospodării agricole colective“. S-a trecut și la o industrializare forțată, cu baza în industria grea. Totul era trecut în planuri cincinale și decenale, care trebuiau să conducă numai la „succese“ și mari „realizări“. Partidul Comunist, numit între 1948 și 1965, Partidul Muncitoresc Român, controla totul și dirija totul. Celelalte partide, inclusiv cele aliate („tovarășii de drum“), au fost desființate. În fruntea partidului s-a aflat, până în 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar apoi, între 1965-1989, Nicolae Ceaușescu. Din 1967, Ceaușescu a cumulat și funcția de șef al statului. Metoda de conducere s-a bazat pe „dictatura proletariatului“, ceea ce scuza orice abuz și orice nedreptate. În numele proletariatului, toți „dușmanii de clasă“ și „trădătorii“ trebuiau pedepsiți și chiar exterminați. În urma unor procese formale, au fost închiși pentru ani mulți de temniță la Sighet, Aiud, Gherla, Pitești etc. mii de membri ai elitei interbelice, distinși intelectuali, prelați, funcționari de stat, lideri politici ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Iuliu Hossu, Mihail Manoilescu, Radu Rosetti, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Ion Petrovici, Dimitrie Gusti, Onisifor Ghibu și mulți alții. Alți zeci de mii de oameni au murit la „Canal“, adică în lagărul de muncă forțată din Dobrogea, numit „Canal Dunăre-Marea Neagră“. Unii dintre ei erau Părinți ai Patriei, pentru că făcuseră Marea Unire de la 1918.
România a fost singura țară din blocul sovietic unde s-a organizat o rezistență armată în munți (în Bucegi, Făgăraș, Cernei), extinsă pe mulți ani (a durat până în 1962). Rezistență a făcut și Biserica, cu precădere cea unită cu Roma (Greco-Catolică), care a fost interzisă în 1948, sub presiunea Moscovei. Toți prelații acestei biserici au fost încarcerați (majoritatea au murit în închisori), între ei fiind și Iuliu Hossu (viitorul cardinal). Noua lege a cultelor subordona Biserica statului comunist. Represiunile au sporit după 1956, după evenimentele din Ungaria și Polonia. Zeci de mii de oameni din sate întregi din Banat au fost strămutați în Bărăgan (Câmpia Română). Mulți intelectuali și studenți au fost din nou arestați, s-au reorganizat Academia Română, Ministerul Învățământului, cercetarea științifică; au fost înlăturați mulți din marii profesori și interzise discipline întregi, considerate „burgheze“. Peste o sută de membri ai Academiei Române au fost excluși din instituție, câteva zeci întemnițați, unii murind chiar în închisoare. Toate științele socio-umane au fost subordonate stalinismului și marxism-leninismului. Chiar și la aritmetică se cerea politizarea materiei, ceea ce îi determina pe unii învățători să spună elevilor – mai în glumă, mai în serios – că „2+2=4 și la noi și în URSS“.
După 1958, se văd semne timide ale unor schimbări: se retrag trupele sovietice din România (trupe care în alte „țări socialiste“ au rămas până în 1989), se strâng relațiile economice și diplomatice cu Occidentul și cu alte țări, cu care URSS nu era în bune raporturi, sunt respinse planurile sovietice privind transformarea României într-o anexă agricolă a CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), sunt eliberați peste 2.500 de deținuți politici, se propun noi principii în raporturile dintre state, inclusiv dintre „statele socialiste“, ceea ce a iritat Moscova. La moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, după aranjamente de culise, este ales în fruntea Partidului, Nicolae Ceaușescu. De-acum se văd semnele unei liberalizări și în alte domenii, care duc la unele progrese economice, la înviorarea comerțului, la încurajarea micii proprietăți private, la deplasarea mai multor persoane peste hotare (inclusiv la studii și specializări în Occident), la relaxarea regimului polițienesc, la permisiunea pătrunderii unor elemente ale culturii apusene (filme, traduceri, reviste, cărți etc.) sau la încurajarea valorilor naționale și tradiționale. În 1968, România, spre deosebire de celelalte țări ale Pactului de la Varșovia, a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei și a condamnat (inițial) vehement acest act de agresiune. Ceaușescu a încurajat valorile naționale, ceea ce, după anii stalinismului internaționalist – când mulți oameni făcuseră închisoare pentru prețuirea unor simboluri românești – apărea ca un gest reparator, simpatizat și necesar. Alte gesturi singulare ale României au atras simpatia Vestului: stabilirea relațiilor diplomatice cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor diplomatice cu Israelul, după războiul din 1967, aderarea la organisme economice internaționale, acord de cooperare cu „Piața Comună“ (viitoarea Uniune Europeană).
Continuarea articolului o puteți citi în Tribuna Învățământului, numarul 1, serie nouă, ediția tiparită. Abonamentul standard Tribuna Învățământului poate fi achiziționat aici.
