Articolul abordează problema examenelor școlare din unghiul antropologiei culturale și al psihologiei educației, urmărind să demonstreze utilitatea acestei forme de evaluare sumativă atât pentru conștientizarea nivelului de pregătire de către elev, cât și pentru dezvoltarea lui personală. În final, se vor prezenta câteva sugestii de optimizare a pregătirii elevilor din timp în aceeași măsură din perspectiva competențelor, cât și a stresului pe care acestea îl generează.

Societatea a evoluat în timp prin contribuția celor care au reușit să găsească soluții în orice situație prin depășirea propriilor temeri și limite. De aceea, în toate domeniile sunt preferați cei care demonstrează anumi­te calități și competențe ce pot asigura progresul. Astfel s-a ajuns la selecția realizată prin examinare, ceea ce a determinat creșterea și promovarea competitivității. În ultima perioadă se discută cel mai adesea despre efectele negative pe care examenele și competitivitatea le au asupra eficienței învățării și a stării de bine a elevilor. Unele tendințe susțin renunțarea la această formă de evaluare care nu ar fi nici formativă, nici utilă pentru evoluția personalității elevilor. Articolul prezintă succint o perspectivă antropologică asupra acestor două aspecte și analizează din unghiul psihologiei educației implicațiile acestora în dezvoltarea personală a elevilor, urmând ca, în final, să sugereze câteva modalități de coping în perioadele de examen.

Este omul competitiv? De ce?

Una dintre tezele teoriei darwiniste afirmă că lupta pentru mijloacele de trai atât intraspecifică (între indivizii din aceeași specie), cât și interspecifică (între in­divizii din specii diferite) a dus la supraviețuirea celor mai apți. Studiile de etologie și preistoria confirmă continuitatea acelor specii care în timp și-au dezvoltat mecanisme de coping în fața provocărilor mediului. De multe ori în trecut au existat situații în care mai multe populații au concurat pentru resursele aceleiași nișe ecologice, iar cei care s-au adaptat mai repede și i-au eliminat pe ceilalți au rezistat în timp. Astfel au dispărut civilizații antice din cauza unei gestionări defectuoase a resurselor (maya, Insula Paștelui ș.a.), grupuri etnice băștinașe au fost asimilate sau anihilate de cuceritori pentru a le lua teritoriile. Istoria oferă mii de astfel de exemple a căror lecție se definește prin termenul „competitivitate“. Acest concept presupune câteva aspecte esențiale pentru a-i înțelege rolul în viața omului de-a lungul timpului. Competitivitatea pornește de la cunoașterea resurselor și actualizarea lor în raport cu provocările, în scopul de a lua deciziile optime care să asigure rezultatul așteptat. La nivel individual, creierul uman este astfel structurat încât să obțină satisfacerea nevoilor și a dorințelor. Iar acest lucru îl poate pune pe om în situația de a concura cu alte persoane pentru aceleași resurse materiale sau spirituale, ceea ce poate declanșa un proces concurențial. Astfel de situații sunt trăite frecvent de fiecare persoană, iar acest lucru a determinat omul mo­dern să găsească strategii pentru orice problemă cu care se confruntă. Așadar, viața însăși este o sumă de evenimente în care aceleași resurse sunt obiectul multor subiecți a căror reușită depinde de cât de eficienți pot să fie în comparație cu ceilalți. Iar pentru a fi eficienți, oamenii trebuie să învețe cum să se raporteze la provocările mediului încă din primele momente în care educația este un proces de conștientizare a lumii. În concluzie, competitivitatea este una dintre condi­țiile vieții și nu poate fi nocivă sau nu, ci atitudinea umană față de aceasta trebuie formată pentru a fi benefică.

Este competitivitatea nocivă pentru evoluția psihică a elevilor?

Copilul este centrul universului familiei sale, iar prin egocentrismul său își dorește atenția, afectivitatea și resursele materiale concentrate spre el. În mediul școlar, deși nu mai are poziția de unici­tate cu care este obișnuit, tânjește după statutul de preferat care îi este familiar de acasă și face orice poate pentru a obține ceea ce crede că i se cuvine. Așadar, într-o clasă cu 25 de copii vor fi 25 de centre ale universului care vor concura pentru atenția și aprecierea aceluiași profesor. Există ceva care ar putea să schimbe ceea ce simt copiii în clasă și să-i determine să se mulțumească cu statutul de a fi unul dintre restul colegilor? Răspunsul la întrebare este reflecția fiecărui cititor, însă articolul propune o sugestie practică ce poate fi inclusă în munca fiecărui educator: formarea atitudinii pozitive în fața competitivității. Acest lucru poate fi realizat dacă fiecare profesor reușește, pe de o parte, să își cunoască fiecare elev și să îl aprecieze pentru ceea ce este, nu numai pentru ceea ce poate să facă, și să convingă fiecare părinte că fiul/fiica lui are calități care îi asigură unicitatea fără a fi pus în balanță cu alți colegi sau cu rezultatele obținute, pe de alta. Partea nocivă a competitivității apare când adultul relevant interpretează situațiile școlare prin prisma așteptărilor sale nerealiste sau raportându-le la experiența personală care nu este un reper obiectiv, influențând în cele din urmă atitudinea copilului.

Ce sunt examenele?

Examenul este o modalitate de evaluare a cunoștințelor și competențelor formate într-o unitate de timp stabilită pe criterii psihopedagogice clare. De cele mai multe ori, acesta reprezintă o formă de acces către o treaptă superioară în instruire sau profesie. Timpul a ritualizat examenul și l-a transformat într-un adevărat eveniment școlar cu un înalt caracter selectiv, conferindu-i importanță so­cială în evoluția parcursului educativ al fiecărui elev. Pentru preadolescenții care termină ciclul secundar de studii, examenul din clasa a VIII-a reprezintă o primă formă de testare a capacității de coping cognitiv în condiții de stres. Trecerea cu bine a acestui moment solicitant îi întărește proaspătului licean încre­derea în forțele proprii și îi conferă siguranță atât în stilul său de învățare, cât și în capacitatea sa de a se echilibra în si­tuații de stres ridicat. Pentru adolescentul care ajunge la vârsta majoratului, Bacalaureatul este poarta către o universitate care-l poate pregăti pentru meseria aleasă. În fapt, reprezintă trecerea spre maturitate. În antropologie, aceste etape ce facilitează accesul spre un nivel superior se numesc ritualuri de trecere. Fiecare societate de tip arhaic sau modern își bazează viața socială pe aceste „rites de passage“ (Van Gennep, 1908). În basmele copilăriei, Făt-Frumos trebuia să plece într-o călătorie inițiatică pentru a putea să își demonstreze calitățile masculine înainte de a deveni împărat. Toate piedicile și încercările de care reușea să treacă îi antrenau calitățile personale și îi confirmau capacitatea de rezolvare cu succes a sarcinilor. Astfel, la sfârșitul peregrinărilor prin lume, cel care plecase adolescent la drum se întoarce un bărbat capabil să înfrunte provocările pe care rolul social i le va scoate în cale. Iar pentru această devenire a fost necesar ca Făt-Frumos să plece din mediul securizant pentru a se confrunta direct cu ad­versitățile, apoi a trebuit să treacă de toate probele care reprezintă simbolic tipul de confruntări din viața socială viitoare și să evolueze, iar în final să se în­toarcă sub noua aparență și să se integreze în rolul care i-a fost predestinat social. Fiecare elev de clasa a VIII-a este un Făt-Frumos care se confruntă cu lupta psihologică cu stresul și nesiguranțele personale, cu așteptările părinților care devin una dintre sursele majore de presiune simțite de preadolescenți și cu propriile lor dorințe legate de viitorul educației pe care și-l proiectează. Încercările unui elev care dă examenul de acces la liceu nu sunt mai puțin provocatoare decât ale personajului de basm, întrucât valoarea socială cu care examenele au fost investite în timp le fac să pară greu accesibile pentru candidați. În perioa­dele de pregătire, elevii trebuie să ducă o luptă interioară cu propriile dorințe sau tentații care afectează motivația pentru studiu. Învingerea lor este cel mai important pas în dobândirea autocontrolului conduitei și a autoreglării emoționale și, pe lângă efortul de stăpânire a emoțiilor din timpul probelor, reprezintă cel mai mare câștig personal din experiența examenelor de clasa a VIII-a, din punct de vedere comportamental. Cu toate străda­niile care produc mult consum energetic și afectiv, finalul este întotdeauna valorizat pozitiv de către elevi și părinți, întrucât, dincolo de rolul de testare a cunoștințelor și deprinderilor intelectuale, aceste examinări au un rol esențial în dezvoltarea responsabilității personale și în autoeducație. Debutul instruirii la li­­ceu se bazează pe dezvoltarea deprinderilor de studiu individual și cultivă motivația intrinsecă pentru formarea ulterioară. Aceste două deziderate sunt greu posibile fără ca posibilitățile personale să fi fost testate și validate prin examen.

Pentru adolescenții care susțin Bacalaureatul, examenul este simțit ca o probă a maturității sociale și este valorizat ca un ritual esențial de trecere către perioada ontologică a tinereții. Atitudinea pe care elevii o au față de acest mo­ment este diferită față de colegii mai mici de clasa a VIII-a, deoarece privesc examenul cu responsabilitate și cu credința că este treapta care le validează încheierea unei etape în viață și pregătesc inserția în lumea mult râvnită a adulților.

Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022