O inedită apreciere a calităţii personale de profesor am primit-o, consecutiv, de la funcţionari ai serviciului de evidenţă a populaţiei din localitatea unde domiciliez. Atât la ghişeul de confirmare a cuprinsului dosarului privind preschimbarea cărţii de identitate, cât şi la cel de verificare a conformităţii copiilor cu originalul, prima întrebare a funcţionarului de contact a fost: „Cine a completat formularul de cerere-tip?” Spontan, bănuiam vreo încălcare a vreuneia dintre exigenţele stilului administrativ, pe când, în realitate, şi unul, şi altul admira caligrafia. Fără ostentaţie, ci din obişnuinţă, scrisesem lizibil, ordonat, „cu litere mari”, aşa cum se solicita în paranteza din subtitlul actului. Frapează, prin antiteză, mi-au mărturisit dumnealor, cât de neglijent şi dezordonat se scrie de mână de către mulţi, pentru care orice mică redactare a unui text devine o încercare chinuitoare. Încă un argument, se poate zice, al declinului cultural şi al parcurgerii superficiale a treptelor şcolarităţii, ducătoare nu la ascensiunile preconizate, ci la noi manifestări ale analfabetismului funcţional. Mai cu seamă se deteriorează baza însăşi, întrucât deprinderea scrisului, caligrafia şi, în bună parte, stereotipurile ortografice se fixează în şcoala elementară. Din păcate, pentru tot mai mulţi, asemenea achiziţii riscă să rămână cantonate, abandonate şi uitate la vârsta de acolo.
Mai aproape de carte, cu condeiul la îndemână
Episodul relatat s-a desfăşurat cu puţin timp înaintea debutului săptămânii „Şcoala Altfel“ şi m-a determinat să-mi revizuiesc o parte din activităţile programate la o clasă a V-a, unde prin grila adoptată de conducerea şcolii îmi reveneau cinci ore, grupate în două zile diferite. Revizuirea s-a impus şi din cauza unor incertitudini care pândesc deseori activităţile extraşcolare, dependente nu numai de vreme, ci şi de instituţiile partenere. O vreme capricioasă, iernatică şi umedă, instituţii culturale locale: muzeu, cinematograf, casă de cultură, care n-au putut ignora imperativele financiare au stopat o parte din ieşirile dorite în afara spaţiului cunoscut al şcolii. Dar fiind vorba, în ceea ce ne priveşte, de obiectul limba română, a rămas inepuizabilul univers al cărţilor, altele decât manualul, însă sub ecoul cunoştinţelor şi al recomandărilor formulate pe parcurs la clasă. Deviza primei zile, „Să citim expresiv şi să scriem caligrafic”, a împletit aportul individual cu realizarea întrecerii pe grupe, prin nominalizaţii care urma să realizeze câte zece minute de lectură din cărţile preferate, aduse în acest scop din biblioteca lor personală. Varietatea lecturilor şi a vocilor, caracterul de competiţie artistică, vocaţia interpretativă a unora, descoperită ad-hoc, mai mult decât la uzualele lecţii din manual, au deschis orizonturi de interes şi perspectiva cultivării talentelor prin diverse formule ale teatrului şcolar. Un câştig în plus mi s-a părut stimularea iniţiativei şi aspiraţia spre o ştachetă din ce în ce mai ridicată.
Am legat îndată impulsul lecturii, latura auditivă, de exigenţele scrierii, latura vizuală. Dexteritatea de a scrie, musculatura degetelor, mobilitatea lor în mânuirea instrumentului de scris, poziţia corpului şi a braţului faţă de foaia de hârtie, şi ea înclinată spre stânga, privirea concentrată asupra rândurilor le-am asemănat cu imaginea unui pianist care are de interpretat o partitură complexă. Puţini oameni ajung pianişti virtuoşi, în schimb un scris frumos poate dobândi oricine se străduieşte şi nu neglijează detaliile. Printre detalii am enumerat foaia de scris curată, grija pentru aşezarea textului în pagină: spaţiile de margine, alineatele, intervalele şi calitatea condeiului: creion adecvat, bine ascuţit, pix sau stilou fără defecte. Neglijarea unor asemenea accesorii ar fi similară pianistului condamnat să apese tastatura unui pian dezacordat. Preparativele n-au fost zadarnice şi mulţi dintre elevii certaţi cu caligrafia şi-au descoperit potenţialul de a scrie citeţ. Finalizarea cu caracter expoziţional a evidenţiat nominalizaţii pe grupe, iar dintre aceştia nominalizaţii pe clasă. Cu necesarele deziderate ale afirmării caligrafiei în toate ocaziile, ca unul dintre însemnele distinctive ale personalităţii.
Valoarea temelor pentru acasă
A avea teme acasă înseamnă a avea ceva de învăţat şi de scris pentru zilele următoare, un portofoliu de referinţă pentru etapa de evaluare a procesului cognitiv. Temele pentru acasă concretizează, de fapt, principiul muncii intelectuale individuale şi independente în demersul instructiv-educativ. Aceste „teme” urmează să devină tot mai sistematice şi consistente pe măsura avansării elevului pe treptele de şcolarizare. Este imposibil ca învăţarea să se considere suficientă doar prin prezenţa, oricât de activă ar fi, a elevului la orele de clasă. Opiniile de genul că temele pentru acasă ar trebui să fie facultative şi fără relevanţă duc instruirea spre derizoriu, declin şi ignoranţă. În programul zilnic de lucru al elevului conştiincios timpul rezervat pregătirii individuale a lecţiilor acasă ocupă un interval riguros, considerat prioritar faţă de celelalte îndatoriri familiale. La unele materii, precum cele din aria limbă şi comunicare, matematică, temele scrise deţin o pondere însemnată, de aceea profesorului îi revin sarcini suplimentare atât privitoare la calitatea şi selectarea sarcinilor de lucru, cât şi la volumul acestora. Excesele nu stimulează, caracterul repetitiv plictiseşte, iar imposibilitatea profesorului de a le trece în revistă, cantitativ şi calitativ, îl lipseşte de feedbackul necesar. Elevii pot rămâne dezorientaţi ori vor recurge la subterfugii.
Temele scrise aduc cu sine şi problema caligrafiei. Temele la limba română sunt primele care pot asocia aspectele corectitudinii ştiinţifice cu cele de scriere frumoasă. Fiecare în parte şi, în ansamblu, caietul de teme la limba română ar trebui să însumeze o permanentă estetică a redactării. Aspiraţiile spre o limbă armonioasă nu se pot disocia de aspectele caligrafice, ortografice. Ele nici nu par atât de sofisticate precum seria lungă a conceptelor operaţionale. Dar realitatea le scoate în evidenţă mai mult decât pe acestea din urmă.
Liviu IOANI