Să fi ajuns școala românească o școală a frustrărilor?!… Așa cel puțin se creează, la un moment dat, impresia dacă aduni tot ce e reprezentativ în mass-media. Site-uri pe care le citesc mulți oameni, apoi persoane publice, unele cu o anume experiență educațională, profesorii înșiși uneori, dar mai ales o categorie însemnată de părinți (dar nu majoritară) subliniază adesea frustrările acumulate din vremea în care ei erau elevi, povestind scene atroce cu educatori desprinși parcă din nuvelistica lui Delavrancea. Experiența mea de profesor nu recunoaște asemenea imagini. Și totuși, stau și mă întreb dacă lucrurile se întâmplă/s-au întâmplat chiar așa. Nu-i mai puțin adevărat că, având în spate o carieră îndelungată de profesor, ți se oferă și destule surprize, oricât de mult te-ai fi dedicat muncii tale. Afli despre eventuale nedreptăți pe care, chipurile, le-ai fi comis în cazul X sau în cazul Y. E adevărat, nu nedreptăți menite a schimba destine, ci cele de genul unei note receptate ca fiind nedreaptă sau, mai rar, despre vreo… corigență uitată în adâncurile memoriei. Dar bănuiesc că asta s-a întâmplat de cele mai multe ori atunci când, considerând nesatisfăcătoare prestația unui elev, cel în cauză, profesorul, nu a explicat suficient evaluarea făcută, nu a adus argumentele minimale și necesare. Dincolo de aceste situații însă, te întrebi dacă nu cumva școala de azi a devenit o colecție de „cazuri”, dacă profesorii chiar mai explică, motivat, de ce au evaluat un elev într-un anume fel, care au fost hibele răspunsului acestuia, în ce constau insuficiențele pregătirii lui. Sigur, nu-i de ajuns dacă doar unul dintre cei 10-12 profesori de la o clasă face acest lucrul, încercând astfel să depășească nedumerirea, confuzia, frustrarea elevului în cauză. Nu-i suficient nici dacă jumătate face acest lucru. Fiindcă, într-o educație de tip partenerial, o asemenea „intervenție” este absolut obligatorie, ea fiind abeceul progresului în învățare.
Și totuși, admițând că profesorul își face azi profesia la cote rezonabile, de unde afirmații, ipos­taze precum cele din următorul paragraf: „Stau în bănci ore în șir și învață pe de rost definiții, formule și alte lucruri pe care nu vor ști apoi să le folosească niciodată. Mai copiază la un test, pentru că știu să citească, mai beneficiază de indulgența profeso­rilor și trec clasa, an după an. Sunt analfa­beții funcțional, al căror număr tot crește”. Cum se naște oare o asemenea viziune, ce pare desprinsă dintr-o lume amorfă, în care dialogul și învățarea reală au fost parcă amputate? Și cine este de vină pentru o asemenea „realitate”, frustrantă cu ade­vărat?!… „Unele materii mi se pare că le învăț de­geaba. De exemplu, economia din liceu cam degeaba am făcut-o, pentru că acum la facultate nu prea mai țineam minte nimic”.
Să fie vinovat de o asemenea atitudine modul în care sunt gândite astăzi planurile-cadru sau programele la unele discipline de studiu?! Dar chiar așa fiind, minimele cunoștințe de economie să fi devenit o „povară” pe umerii elevului de azi?!… „Avem vârfuri foarte bune, însă media este foarte scăzută. Sunt încă absolvenți care se prezintă la concursuri care sunt sub orice critică”, aprecia într-un anume context și cu mai mult timp în urmă Nicolae Zamfir, președintele Institutului de Fizică și Energie Nucleară.
„Suntem nefericiți – spune un reformator străin al școlii – pentru că dorim mai mult decât avem. Școala are menirea de a ne cultiva dorințe care ne alienează (subl. ns.). Educația instituțio­nalizată acaparează, administrează și sto­chează prea multe resurse care nu se justifică. Diploma devine o sursă de câștig, o modalitate travestită de justificare formală a veniturilor. Individul este manipulat de școală pentru că face din el un per­petuu consumator. Este o «forță a răului» ce capita­lizează cunoștințele și bogățiile”… Sunt în aceste observații ale unui profesor-prelat câteva adevăruri care par a fi capabile să exprime sintetic o stare de fapt și, poate, și reala frustrare pe care școala o induce, ca și concurența directă și indirectă pe care aceasta o cultivă, indiferent dacă dă note sau calificative. Iar toate acestea în con­dițiile în care, în școala de azi, motivația internă a învățării pare să fi dispărut cu totul „grație” unui univers infor­mațional și facil în același timp.
Sau mai departe: Am ajuns oare într-un mo­ment istoric (și noi, profesorii, nu realizăm acest lucru!) în care școala a „luat-o razna” (prin corup­ție, indolență, rea-voință, „sabotaj” etc.) din cauza „dependenței” acesteia de accidente istorice, de politic în primul rând, devenind prea mult (ca în ultimii ani!) fie instrument ideologic, politic, stra­tegic, fie alunecând ea însăși din motive interne în disoluție „tehnică”, instituțională, generată de rațiuni economice, administrative, voluntariste etc.?!… (apud Constantin Cucoș).
Întrebări peste întrebări. Și cele mai multe cu adevărat pertinente. Așa cum pertinentă poate fi și întrebarea dacă toată această stare a școlii româ­nești de azi nu este altceva decât o „sinteză” a efectelor perverse ale democrației românești de după 1990, de fapt a unei stări de fapt în care suntem implicați toți: specialiști în educație, părinți care își „strigă” azi nemulțumirile, intelectuali care au tăcut ani de zile, dar și destui profesori cărora, paradoxal, le-a convenit această stare de fapt.
Ultima întrebare ar fi dacă mai există soluții de îndreptare, dacă abeceul școlii mai poate fi recu­perat, abeceul însemnând punctualitate, prestație pedagogică de calitate, ținută morală, legi și regu­lamente clare și mai ales o explicitare neobo­sită a actului educațional. Cred că răspunsul afirmativ poate fi dat fără mari probleme sau dubii: da, se poate spune că școala de azi nu a ajuns la acel grad de disoluție în care să nu mai poată fi nimic de făcut. Dar școala de azi are de rezolvat mai întâi câteva probleme de etos școlar, din care trebuie să dispară urgent dezordinea, violența, limbajul vulgar și mai ales absenteismul atât al elevilor, cât și al profesorilor de la ore. Menirea școlii nu este aceea de a fi o „oglindă” urâtă a societății, ci un fenomen de reconfigurare a unui proiect social amânat, dar mereu viu. Instrumentele edu­cației sunt încă limpezi pentru cei care vor o școală pu­ter­nică, riguroasă, partenerială cu adevărat. Cu condiția de a se înceta această goană derizorie și adesea penibilă după mode și modele. Și cu condiția de a aplica acel foarte vechi proverb latin care ne spune că nu multul cantitativ este impor­tant, ci cel… calitativ. Altminteri, toate discuțiile despre școală nu vor face altceva decât să hră­nească talentul nostru uriaș de a ne „ciorovăi” la nesfârșit.
Adrian COSTACHE
P.S. Apropo de legi și regulamente. Numai ultima Lege a Educației a suferit peste 100 de modificări în trei ani, iar școala, observă un comentator, „e captivă în predarea generalităților”. Dar atenție la aceste așa-zise „generalități”, la care nu se poate renunța oricum și fără măsură, fiindcă abilitățile de adaptare pe piața muncii nu vin din specializarea îngustă, ci tocmai din capacitatea de a stăpâni abeceul mai multor domenii, adică de a avea o cultură generală minimală. E adevărat însă că școala preuniversitară de azi nu mai produce de ani buni „specialiști”, adică muncitori de înaltă calificare. A fost una dintre marile și dramaticele ei pierderi.