Un colaborator al Tribunei se plânge în legătură cu unele atitudini ale actualei puteri privind Legea 1 a Educației. Domnia sa face parte se pare din acea categorie de profesori care așteptau ca, după preluarea puterii de către actuala guvernare, Legea 1 să fie anulată și o altă Lege să fie adoptată de către parlamentarii actualei majorități. De altfel, trebuie să mărturisesc în paranteză că nu încetează să mă uimească îndârjirea cu care nu atât criticii, cât mai ales „demolatorii” Legii 1 continuă să acuze această Lege, chiar și după modificările făcute, de aproape toate relele actuale ale școlii. În intervenția colegului nostru problema adusă în discuție este însă cea a componenței consiliului de administrație în preuniversitar. Dar cum stau lucrurile aici!… După ce, subînțelegem, domnia sa aplaudase Ordonanța 92 (prima ordonanță care a corectat unele dintre prevederile Legii 1 – unele corecturi probabil chiar se impuneau!), colaboratorul Tribunei este realmente dezamăgit de faptul că Ordonanța 49 (vestita Ordonanță 49!) nu face altceva decât să „readucă componența consiliilor de administrație la formula propusă de contestata Legea nr. 1”.
 Înțelegem perfect dezamăgirea colegului nostru în condițiile în care tot dumnealui vorbește de „dezastrul” (în ce constă totuși acesta?!…) produs de Legea 1 din 2011 sau despre faptul că ideea de probă transdisciplinară, în sistemul de evaluări, a fost abandonată, cel puțin la clasa a VIII-a. În legătură însă cu consiliul de administrație, toată această poziționare are, se pare, în vedere un anumit concept, acela că școala trebuie să fie doar a profesorilor, fiindcă și părinții, și elevii sunt „trecători” prin școală și n-ar putea fi prea interesați pe termen lung de strategiile școlii, în vreme ce profesorii sunt cei care au tot interesul în motivarea acelor strategii și în tot ceea ce privește dezvoltarea unității școlare. În teorie lucrurile par să stea chiar așa. În practică, profesorii și acele consilii de administrație pe care domnia sa le deplânge azi au creat în învățământul românesc, în numele „dezvoltării” unității școlare, acele „liceele-fantomă”, adică acele unități școlare care au adesea zero promovați la bacalaureat. Fără a ne mai ascunde după degete, acolo așa-zisa politică a vechilor consilii de administrație, în conveniență adesea cu inspectoratele școlare, n-a însemnat nimic altceva decât conservarea unor catedre didactice. (Pentru această conservare, în București, la Liceul X, în numele unei exigențe dubioase au fost lăsați, se pare, corigenți 5 elevi, pentru ca să se poată „conserva” două catedre ale profesorilor, ceea ce a determinat o anchetă a ISMB.)
Să fim bine înțeleși. Nimic nu poate nega interesul unor oameni pentru propria catedră și nici eventuale politici corespunzătoare și raționale care să ducă la menținerea acestor catedre. Dar de aici și până la atitudini pofesional-sindicaliste ipocrite care, adesea, în numele păstrării acestor catedre, acuză demagogic filozofia unei legi, Legea 1 adică, drumul este uriaș, iar consecințele adesea dramatice, cei care le resimt nefiind profesorii, ci tocmai elevii, „trecători” prin aceste unitățile școlare. Ca și părinții, supuși fără nicio vină „intereselor” profesorilor. Am aflat recent despre cazul unei alte școli gimnaziale din București unde, în numele nu știu cărei rațiuni a aceluiași consiliu de administrație deplâns de colegul nostru, s-au introdus trei schimburi, s-a mutat biblioteca într-un spațiu mai mic și nepropice, a fost desființată, se pare, până și sala de sport, numai fiindcă această școală este o „școală căutată”, solicitată. Este fața cealaltă a așa-ziselor politici școlare! Să fim, așadar, serioși și să admitem că asemenea „politici” ale unor consilii de admi­nistrație în care majoritatea o au profesorii duc mai degrabă și destul de des nu la dezvoltarea unității școlare, ci mai degrabă la compromiterea calității învățării în condițiile în care un director mai are puțin și va ieșit la pensie – este cazul din școala evocată aici, totul în condițiile în care la doar câteva sute de metri de școala cu trei schimburi există o școală recondiționată cu fonduri europene și care e aproape… goală!… Și nu neapărat fiindcă aici profesorii ar fi „ultimii” din București.
Dar să vedem de ce Ordonanța 49 așază prevederile privind consiliul de administrație în logica inițială a Legii. Nu fiindcă unii dintre noi, puțini, am criticat intervențiile adesea nejustificate în Lege. Și nu neapărat fiindcă „puterile” locale vor să aibă un cuvânt mai mare de spus în ceea ce privește școala, deși ar fi firesc acest lucru în condițiile în care ei dau cel puțin o parte din bani. E vorba, în fond, aici de un tip de „cultură democratică” față de care școala de azi nu mai poate sta la nesfârșit în expectativă sau închisă între zidurile ei. Poate în acest fel, deschisă real către societatea civilă, informațiile negative despre școală se vor împuțina realmente, iar exagerările vor fi și ele diminuate. Fiindcă, cel puțin în opinia noastră, această încăpățânare a școlii de a rămâne închisă în propria bucătărie a generat o sumedenie de lucruri negative privind imaginea publică a acesteia. În același timp, este clar că, în cadrul acestei „culturi democratice”, interconexiunile instituționale trebuie amplificate. Nu întâmplător, în școlile particulare, fondatorii, cei care dau așadar banii, fac aproape în totalitate politicile școlare. Sigur, în școlile de stat lucrurile sunt ceva mai complicate și uneori trebuie acționat cu rezervă. Dar este limpede că un consiliul de administrație viabil nu este neapărat cel în care directorul își aduce „oamenii săi”, deținând majori­tatea, și face cam ce-l taie capul. Uneori acest lucru poate, într-adevăr, să aibă efecte favorabile, dar cazurile de aceste fel s-au dovedit destul de rare în ultima vreme, în timp ce aberațiile s-au multiplicat. Componența noului consiliului de administrație ar trebui să ducă în primul rând la o reală eficiență a acestuia, iar „grijile” noastre privind cine și în ce condiții va fi desemnat să facă parte din consiliu din partea primarului sau a consiliilor locale trebuie lăsate pe seama acelora.
Noua structură a consiliului ar trebui să ducă și la responsabilizarea celor implicați în construirea de politici și strategii școlare: a primăriei, a consiliului local, a părinților. Se va spune probabil imediat că unii dintre aceștia nu au „competențe educative”. Dar trebuie într-adevăr ca ei să aibă competențe educative?!… Mi se pare că, cerând asta, am aduce în discuție lucrurile inutile sau formale. Singurele competențe pe care acești membri ai consiliului trebuie să le aibă este buna lor intenție și responsabilitatea necesară rolului. În rest, e datoria școlii, a celorlalți membri ai consiliului de a avea competențe educative. Și tot datoria lor este să convingă, argumentând și dezvoltând viziuni. Ceea ce, desigur, nu-i chiar la îndemâna oricui.
Adrian COSTACHE
P.S. Tot în legătură cu Legea 1, un alt colaborator al Tribunei crede că a găsit o nouă hibă a acesteia, aceea a folosirii nemotivate a doi termeni diferiți, asociați funcționării consiliului de administrație: hotărâre și decizie. Dar tot domnia sa observă că termenul decizie e folosit în cazul votării bugetului, când, pentru adoptare, e nevoie și de prezența majorității din totalul membrilor consiliului de administrație… Adică, precizăm noi, e vorba de cazul în care se decide asupra unui act esențial al consiliului de administrație. În vreme ce în cazul unor hotărâri, acestea se iau „cu majoritatea voturilor celor prezenți”…
Nu cumva se poate vedea aici mai degrabă o grijă a legislatorului de a face funcțional consiliul de administrație?!… E nevoie oare de noi explicații, de vreo altă nouă metodologie?!…