O probă fără rateuri: oralul la română

Graţie forţei normative a metodologiei de bacalaureat, consfinţită de Ministerul Educaţiei Naţionale, proba orală la limba şi literatura română – prin intermediul căreia se verifică nivelul de competenţă lingvistică al absolvenţilor de liceu – nu poate înregistra rateuri, oricât s-ar strădui profesorii-evaluatori. De câţiva ani buni, clasificarea candidaţilor se face pe trei paliere valorice: nivel mediu, nivel avansat, nivel experimentat. Aceasta este „grila” dogmatică şi securizantă ce se aplică şi în 2017 şi mărturisim deschis că trebuie admisă ca o fatalitate necesară. Deocamdată nu este operaţională o formulă mai bună, deşi în ultimii ani mai multe voci autorizate din sfera didactică au semnalat inadecvarea procedurii. Inadecvare în raport cu ce? În raport cu realitatea, din teren, adică din liceele româneşti actuale, care cuprind deopotrivă şi elevi excepţionali, dar şi candidaţi sub nivelul mediu de competenţă lingvistică. Dacă admitem (şi trebuie să admitem ca profesori disciplinaţi) logica intrinsecă a celor trei trepte de evaluare, rezultă ipso facto că niciun elev din România nu poate să cadă la această probă. Şi cel mai incompetent vorbitor de limbă română, ca absolvent de liceu, deţine din start măcar nivelul mediu al capacităţilor de comunicare. Aşa cum am sugerat altădată propunem cinci trepte de competenţă lingvistică: nesatisfăcător, satisfăcător, bine, foarte bine, excepţional (acest din urmă calificativ doar ca excepţie). Calificativul nesatisfăcător ar aduce cu sine pierderea dreptului de a susţine bacalaureatul. În acest fel ar creşte exponenţial atenţia evaluatorilor în cazul elevilor la pragul subţire dintre nesatisfăcător şi satisfăcător, ar spori grija candidaţilor pentru o evoluţie cât mai bună. Altminteri, vom participa, ca şi până acum, la o defilare festivă a liceenilor prin faţa comisiilor, într-o atmosferă camaraderească, de relaxare şi formalism, în care cele două tabere (profesori şi elevi) execută un menuet de rutină, cu final anunţat. Situaţia este inacceptabilă.
Ediţia 2017 a probei orale a etalat aceeaşi „filosofie” de evaluare: bilete cu număr finit, ştampilate şi semnate de directorul liceului în dublu exemplar, cu două subiecte fiecare. Primul subiect: un text ficţional ori nonficţional (ştiinţific, administrativ-juridic, publicistic), cu trei cerinţe ce vizau substanţa ideilor, stilul funcţional, registrele stilistice posibile (argumentativ, descriptiv, narativ, informativ, memorialistic, epistolar etc.); al doilea subiect, invariabil, solicita opinia elevilor cu privire la probleme dintre cele mai diverse din sfera vieţii şi culturii în sens larg: rolul modelelor morale, civice, ştiinţifice, literare, relaţia dintre părinţi şi copii, importanţa lecturii astăzi etc. Textele nonficţionale de tip administrativ-juridic acopereau o „plajă” destul de largă, de la legea fundamentală, Constituţia României, până la… Legea construcţiilor. Era perfect previzibil ca pregătirea… juridică a absolvenţilor pe care i-am avut în faţă (în număr de 71) să fie aproape nulă. Ei nu ştiu (deocamdată) cine emite legile (parlamentul), ce documente poate emite guvernul (ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă), ce documente emite preşedinţia (decrete prezidenţiale), ce emit consiliile locale (hotărâri). Au putut însă cu destulă uşurinţă să precizeze particularităţile formale ale unui text de lege (propus ca text-suport) şi să descifreze conţinutul acestuia. Mult mai bine s-au descurcat în faţa unor texte ştiinţifice, beletristice ori jurnalistice, stabilind trăsăturile definitorii (denotativ, conotativ), ţintele posibile (raţiunea, gândirea, sentimentele, sensibi­litatea noastră etc.), limbajul figurat, limbajul propriu, forţa de persuasiune în cazul textelor publicistice. În spaţiul strict literar, fragmentele alese aparţin unor scriitori mai mari sau mai mici din epoca marilor clasici, perioada modernă şi contemporană: Mihai Eminescu, Veronica Micle (epistolar), Panait Istrati, Mircea Eliade, Anton Holban, Octavian Paler, Simona Popescu, Marin Preda, Constantin Noica, George Bălăiţă, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ş.a. Curios, unii elevi mărturiseau cu francheţe că au auzit de unii dintre aceştia, dar nu pot oferi mai multe detalii (date biografice, operă) pentru simplul motiv că nu i-au studiat la clasă. Situaţia ca atare este întrucâtva bizară: elevii îşi declară deschis inocenţa intelectuală, iar profesorii nu le pot reproşa carenţele de cultură generală pentru că, bunăoară, Constantin Noica (un cvasinecunoscut pentru ei) nu figurează în programa liceală. Se produce un blocaj al dialogului, iar evaluatorul este nevoit să se retragă tactic în neutralitate, pentru a nu depăşi litera metodologiei. Ca să fim mai expliciţi vom da un exemplu elocvent: Ion Negoiţescu scrie o epistolă care începe cu formula de adresare: Dragă Radule. Pentru a angaja o discuţie normală este absolut obligatoriu ca interlocutorii să ştie cine este Radu. Elevul nu ştie şi ca atare partenerul lui, evaluatorul, trebuie să dezvăluie identitatea destinatarului: Radu Stanca. Aşadar, riscul unui dialog al surzilor este iminent, întrucât nici Ion Negoiţescu, nici Radu Stanca nu se află în sistemul de referinţă al elevului, preocupările lui culturale mergând în altă direcţie: filmul de divertisment, vedetele muzicii uşoare ori ale sportului. Pentru un băiat pus în situaţia să-şi mărturisească modelul în viaţă, opţiunea s-a dovedit categorică şi definitivă: Cristiano Ronaldo. O adolescentă căreia biletul îi cerea să-şi exprime opinia despre un erou n-a ezitat nicio clipă: „Mama mea”. Întrebată pentru ce fapte de eroism a ales-o, candidata a dat un răspuns de bun umor involuntar: „Fiindcă m-a făcut pe mine!” Iată cum o cerinţă nevinovată şi legitimă a autorilor de subiecte provoacă alunecarea în hilar şi în absurd. După cum şi un crâmpei dintr-o Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene, aşadar un text legislativ, poate genera o discuţie ce alunecă dinspre penibil spre grotesc. Motivaţia perfect justificată a unor asemenea teme, de a-l ancora pe elev în lumea contemporană cu multiplele ei provocări, se volatilizează, devenind o formă fără fond când i se cere elevului mai mult decât poate el în chip obiectiv să ducă. Poate că ar fi nevoie de mai multe texte literare extrase din autorii canonici studiaţi în liceu pentru ca parteneriatul intelectual profesori evaluatori-elevi să funcţioneze mai bine, în interes reciproc.
Conchidem spunând că proba orală a bacalaureatului este necesară dar şi susceptibilă de îmbunătăţiri. Nivelul ei de exigenţă va creşte dacă vom introduce calificative mai multe (eventual cinci), care permit o nuanţare judicioasă a evaluării şi le impun elevilor o atitudine responsabilă şi o mai bună motivare. „Filantropia” nivelului mediu acordat şi celui mai slab elev este o bizarerie ce contrazice realitatea psiho-intelectuală a adolescenţilor noştri şi le stârneşte acestora zâmbete superioare.
Teodor Pracsiu