Din această perioadă a anului şcolar şi până spre vară, se tot adună pregătirile, căutările pentru ce va urma, fie pe o treaptă superioară a studiilor, fie dincolo de studii. Au trecut simulările (a testării naţionale, a bacalaureatului); poate vor apărea şi vor fi valorificate învăţămintele de pe urma lor. Vin târgurile de oferte educaţionale şi de oferte pentru angajare; poate va conta şi va putea fi valorificată ceva învăţătură acumulată în şcoală.
Între a învăţa carte în şcoală şi a te angaja după şcoală se spune că trebuie să existe legătură strânsă de tot. Aşa o fi şi-n realitate?
Nu. Realitatea de care se face atâta caz („pregătirea pentru viaţă”, „tinerii rupţi de realitate”, „şcoala fără nicio legătură cu practica”) arată că învăţătura de carte şi din carte este ignorată la angajare, adică exact acolo unde ar trebui să fie valorificată. Chiar e teoretizată o adevărată necesitate a ignorării cunoştinţelor pe care se presupune că le poartă absolventul asupra sa odată plecat din şcoală. În anticamera recrutării pentru un loc de muncă, tânărul care a făcut ceva şcoală, a parcurs cicluri de studii, a acumulat numărul de credite regulamentar, a dat examene, este atestat, calificat şi deţine diplome, certificate – acest tânăr absolvent – este primit cu „angajatorii nu te întreabă ce ştii să faci, ci te întreabă ce ai făcut”. Avem aici o sfidare în toată regula a şcolii, o jignire analfabetă a omului cu şcoală. Vremea când se spunea în chip deştept-radical că „diploma nu contează”, că „diploma-i un simplu carton” a rămas în urmă. În felul acesta se pronunţau cândva cei cu înlocuitori de diplome sau cu diplome inadecvate; le era frică să nu fie excluşi, pe motiv de inferioritate a pregătirii. Acum, nu mai poate fi acesta motivul pentru care şcoala şi cartea să nu fie luate în seamă, fiindcă inferioritatea formării a devenit ca şi generalizată, deci pericolul excluderii nu mai există. Acum şcoala este negată în sine, pentru simplul fapt că e şcoală şi nu foloseşte la nimic. În enunţarea ideii, se aplică un soi de exprimare doctă, emisă de oameni având ca „obiect de activitate” crearea nu a cine ştie ce grozăvii cu scop distructiv, denigrator etc., ci doar a unor indivizi care să servească unor banale sarcini productive. Dinspre ei, mesajul arată fără echivoc, aşa cum trebuie să fie o informaţie de pornire, elementară şi fără multă filozofie, ca omul să ştie clar: absolventul aspirant la angajare poate nici să nu fie absolvent, adică este foarte bun şi cu şcoală zero, pentru că va învăţa ce are de făcut în timp ce chiar va face, va lucra, deci va învăţa după ce va fi angajat. Nu va merge – i se spune probabil spre liniştire şi încurajare – la vreo şcolarizare, conversie, formare continuă etc., ci va fi „pregătit” pe loc. Cei pe care-i va găsi în locul unde tocmai a intrat şi el îi vor oferi sprijin, adică îi vor spune unde să se aşeze şi să se uite la acela dintre ei care execută ceva asemănător cu ce ar urma el să execute şi să facă la fel; eventual, pe parcurs, va trece la un nivel puţin mai ridicat de „formare”, fiind îndrumat să reţină vreun truc, vreo adaptare de-ale locului, cum ar fi să sară peste cine ştie ce operaţie sau să aprecieze ceva din ochi.
Modelul de absolvent care se prefigurează în acest fel şi care aflăm că „se cere” arată de-a dreptul monstruos. Întâi şi-ntâi, el creşte într-un climat de continuă negare a rostului şcolii. De la primii paşi, făcuţi la propriu spre o unitate de învăţământ, va fi compătimit drăgăstos că de-acum „s-a zis cu joaca”, are şi el griji, se scoală de dimineaţă etc. Urmând firul claselor şi ciclurilor de şcolarizare, va fi însoţit de o compătimire devenită resemnare, în sensul că degeaba învaţă carte, că tot nu va fi apreciat, recunoscut, remunerat pe măsura învăţăturii. În paralel, i se vor acumula dovezile că şcoala ca sistem funcţionează prost, cu instrumente şi mecanisme defecte, puse în mişcare de oameni care nu ştiu „cum se face”. La sfârşitul şcolii, va fi trecut în categoria necorespunzătorilor, a inutililor, a celor cărora li se refuză accesul şi astfel iar va fi compătimit.
De fapt, absolvenţilor, în accepţia de astăzi, li se aplică o „modelare” şi o „întrebuinţare” care îi fac să fie foarte utili. Aflând înainte de orice că şcoala absolvită şi cunoştinţele strânse nu le sunt luate în considerare de fel, absolvenţii se trezesc formând cu toţii o masă segmentabilă şi repartizabilă după nevoi; toţi sunt buni la toate, fiecare poate „să performeze” la orice treabă este pus, mai ales că treburile sunt mărunte şi repetabile. În executarea lor, căutarea în cărţi, deprinsă din şcoală, se vede înlocuită cu îndeplinirea punctelor din ghiduri şi protocoale. Procedura devine literă de lege, în timp ce îndoiala, întrebarea nu au ce căuta. Absolventului i se cer atitudine, determinare, motivaţie, nu ştiinţă, nu pricepere atinsă prin învăţătură.
Florin ANTONESCU