Nichita, îngerul blond al poeziei, care, după ce ajunsese sus şi se izbise cu tâmpla de stele, s‑a prăbuşit prea devreme din zbor, împiedicat în propriile aripi, spunea: „Tu nu te tragi cu mine de şireturi, pentru că eu mă port desculţ“.
Mă port desculţ, aşadar mă port cu smerenie. Desculţ, deci smerit. Umblu descălţat de trufie şi de slavă deşartă.
Nu port bocanci cu talpa groasă şi cu ţinte, care intră de‑a valma şi strivesc florile din sufletul altuia.
Nu încalţ postalii grei ai ambiţiei fără de margini, care cutreieră pe tărâmul plin de iluzii şi himere al celuilalt.
Nu tropăi cu ciubotele grele ale dorinţei de „a ajunge“ şi ale nepăsării faţă de cel de alături, croindu‑mi doar mie cărare, peste florile de păpădie, peste lujerii şi mugurii, şi nici peste florile de mătrăgună, peste ciupercile otrăvite, peste rugii, ghimpii şi mărăcinii de pe pământul vecinilor, spre care, uneori, chiar ei mă împing.
Şi nici nu obişnuiesc să încalţ opincile nesimţitoarei egolatrii, care calcă totul în picioare, strivesc totul în cale, fac harcea‑parcea tot ce e frumos, în înţeles moral şi estetic, în viaţa şi vieţuirea noastră.
Mă descalţ de nemăsurata sete de putere şi de neostoita foame a înălţării de sine, în gloria lumii, care ne dau, din când în când, târcoale.
Mă lepăd de troacele smintitelor dorinţe de faimă şi vană mărire.
Merg desculţ în Bine şi Adevăr.
Şi pot purta şi încălţări, chiar scumpe şi cu pielea de lac, dar tot desculţ, cu sufletul, vreau să merg pe drumul pe care mi‑l fac în labirintul destinului.
Sorin IVAN