În secolul al XXI-lea, corpul este „medicalizat“ mai mult decât în oricare altă epocă, de la intervențiile cu viză curativă mai ambițioase ca niciodată ale medicinei, la procedurile ei profilactice care ajung să invadeze corpul (cazul vaccinului) şi până la ceea ce se poate numi igienă a vieții. A avea un corp care să corespundă unor deziderate specifice nu mai reprezintă o problemă individuală, ci devine un aspect care privește întreaga comunitate, care dictează felul în care individul se raportează la lume (…).
Romanul Evanescență. Un roman fără acțiune, deAdrian Costache,conține numeroase meditații asupra unui corp supus medicalizării, de la experiența internării lui Pascal până la scena accidentului vascular cerebral suferit de Candi. În primul rând, un corp supus bolii este în mod automat un corp supus medicinei, care trebuie să respecte regulile ei. După ce suferă criza renală, lumea lui Pascal este redusă la spațiului salonului, la ceea ce se poate vedea privind pe fereastră, și mai ales la repausul la pat. Constrângerile modelează percepția spațială: paturile devin ireal de înalte, dominând universul senzorial. Observația vizitatorului lui Pascal este concludentă pentru felul în care funcționează universul medical: întrebările nu au relevanță în spital, totul este înghițit de „mecanismul alb“. În fața stativelor metalice din salon se impune tăcerea…
Totuși, în contact cu această liniște, meditația asupra vieții capătă gravitate. În notele sale, Pascal mărturisește că de-abia din ipostaza de bolnav ajunge cu adevărat la o conștientizare neintermediată de livresc a limitării existenței. În această lume în care se poate întrevedea sfârșitul, clădirea Secției de Chirurgie este cea care se impune asupra întregului spațiu. În acest moment al reprezentării sale, nu imaginea medicului care se apleacă empatic asupra bolnavului este simbol al acțiunii medicale, ci mai degrabă cea a bisturiului care străpunge carnea, a tehnicii medicale exploatate maximal. Dar pentru omul sănătos, Blocul Operator umilește spațiul, sugerând luarea în posesie a corpului, a intimităţii lui, și înghițirea lui de către spațiul rece, aseptic al sălilor chirurgicale. Aici, corpul nu îi mai aparține individului, ci întregului aparat medical. Din această cauză, medicii pot să discute rezultatele investigațiilor medicale ca și cum conștiința individuală a pacientului ar fi abolită, corpul ajungând să primeze. În această nouă paradigmă, acuzele subiective, vagi, greu de încadrat resimțite de către Pascal nu sunt relevante decât în măsura în care pot fi cuantificate în cadrul fișelor de observație medicală. Același lucru se întâmplă și în privința însănătoșirii lui, acum senzația subiectivă a lui Pascal este anulată de lipsa dovezilor materiale.
Modificarea universului interior mediată de corp este descrisă în varianta sa ultimă în episodul apariției lui Vasilache, Pascal presupunând că în spatele pleoapelor orbului se află o lume fundamental diferită de a celor „normali“, un univers modelat abstract, geometric. Astfel, celorlalți le sunt recreate corpurile, transformate prin intermediul lui Vasilache în ființe pentru care materialitatea devine secundară, ființe reduse la ceea ce Pascal intuiește că ar fi esența ființei celuilalt, parfumul.
În roman, conflictul între trup și suflet este amplificat de apropierea bătrâneții, de apariția bolii și a invalidității. Pascal resimte mai acut apăsarea corpului, așa că obiectul dorinței sale, „farmacista“, cu care se presupune că ar dispărea în final, își pierde trăsăturile caracteristice materialității corporale. Caracterul molipsitor al imaterialității acesteia îl seduce pe Pascal. Alături de ea, senzația subiectivă a corporalității se modifică, el își simte corpul ca fiind mai ușor, are senzația plutirii. În contrast, amintirea crizei renale anulează trăirea imediată și concentrează eforturile mentale în direcția reconstituirii senzațiilor acelui moment.
Pe de altă parte, corpul, odată cu instalarea bătrâneții, devine spectru al morții. Depărtarea, ignorarea corpului bolnav funcționează ca un mecanism de apărare. Atacul suferit de Candi în ajunul Crăciunul împrăștie membrii grupului, speriați de spectrul morții. Descrierea accidentului vascular cerebral al lui Candi este o punere în scenă a traversării conștiinței către moarte, de la senzația de arsură și sufocare, trecând prin visul purificator, până la pierderea totală a conștiinței existenței ei.
Romanul lui Adrian Costache este caracterizat printr-o mare eterogenitate. Însă printre firele narative ce se împletesc armonios de-a lungul textului, povestea corpului revine de fiecare dată. Într-un secol al medicalizării, fie ea excesivă sau nu, corpul devine una dintre principalele arene de luptă ale recâștigării autonomiei individuale. Aceasta este și povestea lui Pascal, care încearcă să se regăsească/reconstruiască într-o lume nouă, care suferă mutații pe care persoajul încearcă pe rând să le înțeleagă, dar în fața cărora se adaptează cu greutate sau deloc. Corpul se transformă într-o miză a definirii/redefinirii identității și din cauza transformării produse de îmbătrânire, care obligă toate personajele să reevalueze felul în care se poziționează față de moarte. Ultima parte al romanului, a patra, este diferită de primele trei. Prin intermediul acestui contrast, tulburările personajelor din primele trei părţi sunt puse într-o nouă lumină, fiind integrate într-o ordine superioară, atemporală, a lumii. În această lume marcată de alteritate, corpul nu se mai află în centrul existenței umane, parfumul și spiritul lui Pascal rămânând să vegheze casa părintească chiar și în absența prezenței sale fizice.
*Adrian Costache, Evanescentă, eLiteratura
Dr. Ana-Carmen ALBEȘEANU
