Țara Făgărașului este un ținut etno-istoric transilvănean, situat, azi, cea mai mare parte în județul Brașov, iar alta în județul Sibiu, mărginit la sud de crestele făgărășene ale Carpaților Meridionali. Acest spațiu dispune acum de două lucrări fundamentale privitoare la trecutul său istoric: „Țara Făgărașului în timpul stăpânirii austriece“ (1691-1867) din 2013 și „Comitatul Făgăraș“ (1876-1918), ambele aparținând istoricului Constantin Băjenaru, cercetător la Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat“, ultima dintre ele, apărută în 2016 la Editura Altip din Alba Iulia, reprezentând și lucrarea de doctorat. Valoarea lucrărilor rezidă din profunzimea documentării, viziunea de sinteză și integrarea evenimentelor regionale în istoria largă a Transilvaniei și mai largă a României. Volumul dedicat comitatului radiografiază o perioadă crucială a ținutului, ce va culmina la 1 Decembrie 1918 prin Hotărârea de Unire a Transilvaniei cu Regatul României. Anul 1876, inclus în periodizarea lucrării, și nu 1867, când s-a instituit, de fapt, „dualismul austro-ungar“, are drept reper momentul când „statul național maghiar“ întreprinde o reformă administrativă, pozitivă și funcțională din perspectiva guvernului de la Budapesta, care a rămas stabilă până la 1918.
Prin Legea administrativă din 1876, teritoriul Transilvaniei cuprindea 15 comitate, între care și Făgăraș, ce, cu o suprafață de 2.433 km pătrați acoperea zonele Făgăraș și Bran. Față de studiile fragmentare de până acum, destinate perioadei, investigația autorului extinde sursele, valorifică studii de specialitate din limbile maghiară și germană, documente primare emise de Curtea imperială vieneză, Cancelaria regală din Budapesta, Parlamentul Ungariei, alături de relatări din presa vremii, între care „Gazeta Transilvaniei“ de la Brașov este deseori citată. Prin astfel de articulații, reconstituirea istorică capătă nu numai obiectivitate, ci își adaugă un caracter de frescă vie prin evenimente pe care strămoșii noștri apropiați le-au trăit efectiv.
O reformă cu tentă naționalistă
Conținutul propriu-zis, structurat pe cinci domenii: organizarea administrativă, realitatea demografică între stabilitate și mobilitate, evoluția economică, activitatea național-politică, Primul Război Mondial și Marea Unire (de la mitul „bunului împărat“ la unitatea națională) reînvie o epocă cu repercusiuni vizibile în istoria contemporană a României. În spirit obiectiv, autorul apreciază caracterul modern a Legii administrative: a introdus stabilitate, rigoare și disciplină, justiția a devenit instituție separată de puterea executivă, s-a format categoria profesională a funcționarilor publici, ceea ce a declanșat interes pentru școală, membrii consiliilor erau eligibili, dar reprezentativitatea pentru populația nemaghiară era voalat încălcată. Într-un comitat precum Făgărașul, în care 90% din locuitori erau români, încălcarea dreptului de folosire a limbii române în administrație, justiție, învățământ, în presă, abuzurile funcționarilor, duritatea jandarmilor au fost simțite nu numai ca frustrări, ci ca mijloace de maghiarizare forțată. Cartea semnalează concret o serie de abuzuri, dar și reacția comunităților făgărășene și brănene împotriva „șovinismului amploaiaților“, a opreliștilor impuse ziarelor românești, a măsurilor de maghiarizare a toponimelor, acuzațiilor de a se fi căutat „Deșteaptă-te, române!“ și a avea legături cu România, împotriva coruperii cu bani a alegătorilor pentru a opri accederea românilor în consiliu sau în Parlamentul de la Budapesta.
O modernizare cu viteze diferite
Un fenomen ce începuse a lua amploare este emigrarea din Ardeal în România și, de la începutul secolului al XX-lea, în America. Se enumeră printre cauze sărăcia, lipsa pământului, recoltele slabe, lipsa locurilor de muncă alternative, Făgărașul nu avea industrie, pe când America făgăduia angajări bine plătite, cu rămâneri definitive acolo, ori cu reveniri pentru a-și făuri acasă gospodării înstărite. Emigrația a cuprins întreg Ardealul și Ungaria: români, maghiari, sași, evrei, dar procentul din comitatul Făgăraș depășea media țării. Imperiul înregistrează, pe de altă parte, o perioadă de progres economic, resimțită și în comitatul Făgăraș. Modernizarea economică, în sens capitalist, s-a înregistrat în agricultură, silvicultură, zootehnie, în firava industrie, precum și în comerț, comunicații, în formarea unei rețele de drumuri și căi ferate și în dezvoltarea creditului.
Dar, în ciuda progreselor înregistrate, constată autorul, „comitatul a rămas unul din cele mai slab dezvoltate din Austro-Ungaria, destinat în special să furnizeze materii prime. Transilvania însăși a rămas mai puțin dezvoltată economicește, în comparație cu regiunile din centrul și vestul statului bicefal“.
Partidele politice și lupta parlamentară
În malaxorul politicii statale de maghiarizare, naționalitățile din imperiu aveau puține șanse de a-și păstra identitatea și de a spera la propășirea etnică, politică, economică, socială și culturală. De la început, românii au contestat pactul dualist, au susținut autonomia istorică a Transilvaniei și au exprimat visul secular al neamului de unire cu patria mamă, România. Deși momentan dispuneau de slabe mijloace, au pus accent pe lupta parlamentară, pe rezistența extraparlamentară, pe efortul de înființare a unor partide politice moderne, pârghii bazate pe ideea de națiune, pe liberalism și principiile statului de drept, cu care se afișa însuși statul dualist. O primă rază de lumină se ivește odată cu înființarea primelor partide politice „naționale“ românești la 1869 și unificarea acestora la 1881, creându-se, prin Conferința de la Sibiu, Partidul Național Român din Transilvania. După opinia autorului, politica pasivă, dusă de PNR până la 1892 n-a fost productivă, din contră, românii s-au ales cu o slabă reprezentare în parlament. Însă mișcarea memorandistă din 1892-1894 a evidențiat temelia revendicărilor, dar și diplomația lașă a Curții Imperiale, corelată cu acțiunile represive ale guvernului de la Budapesta. Delegația celor 300 de memorandiști, sosită la Viena, n-a fost primită de împărat, apoi, după ce actul a fost publicat în presă, autorilor li s-a intentat proces penal, 21 dintre ei primind, prin procesul de la Cluj, ani grei de închisoare. Împăratul nu s-a amestecat, dar și-a dovedit după o vreme clemența, prin grațierea condamnaților în 1895, după un an de detenție. Abia la Conferința PNR din ianuarie 1905 s-a trecut programatic la activism politic, vizând câștigarea alegerilor dictate din acel an. La Făgăraș a candidat avocatul Ioan Șenchea, lider local și ziarist, dar a fost învins de candidatul guvernamental, liberalul Mikzáth Kálmán (cunoscut scriitor maghiar din Capitală), ce reprezenta Făgărașul în Dietă încă de la alegerile din 1892. Până la alegerile din 1910, circumscripția Făgărașului n-a avut deputat român în Parlamentul de la Budapesta. Atunci, disputa a fost favorabilă PNR, căci în ambele „cercuri“ electorale locurile au fost ocupate de români: Alexandru Vaida-Voievod (medic) și Nicolae Șerban (avocat), ultimul membru al Partidului Liberal Maghiar.
„Marele Război“ și dezintegrarea Imperiului
Asasinarea prințului moștenitor Franz Ferdinand și a soției sale Sofia, la Sarajevo, pe 28 iunie 1914, a șocat și a produs jale sinceră în Ardeal. În virtutea sacralizării vlăstarelor împărătești, românii și-au pus mari nădejdi în viitorul succesor la tron, considerat persoana izbăvitoare a neamului. De aceea au considerat războiul inevitabil, s-au înrolat cu însuflețire, crezând într-o conflagrație scurtă. Lucrarea lui Constantin Băjenaru dezvăluie aceste „iluzii“, cât și destrămarea lor, prin confruntarea populației cu vitregiile nebănuite ale ostilităților. Vechiul sentiment al datoriei și al loialității pierise, iar momentul 1916, al intrării României în război, acutiza idealurile naționale, avea un impact psihologic deosebit. Tragedia unei populații peste care tăvălugul frontului a trecut de două ori în vara și toamna lui 1916, atât la ofensiva armatei române, cât și la retragerea ei, a fost amplificată de deruta și răzbunările sălbatice ale autorităților militare, pornite la executarea a numeroși intelectuali, preoți, învățători, fruntași ai comunităților, pe motiv că au pactizat cu armata română. Unii dintre localnici s-au și refugiat odată cu retragerea, au luat drumul exilului „coloană tristă alăturată celei militare“, pentru a scăpa de persecuții.
Un orizont nou deschid relatările evenimentelor din a doua parte a anului 1918, când triumful Antantei devenise iminent. În zadar Carol I, împăratul Austro-Ungariei, lansa pe 16 octombrie manifestul pentru un stat federal cu șase regate independente. La 11 noiembrie 1918, se încheie armistițiul între cele două grupări politice militare. Deja din 25 octombrie PNR declară Transilvania liberă și prezintă actul în parlamentul budapestan.
Pe plan politic intern, lucrurile se mișcă foarte repede, încât delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie, aveau girul noilor autorități locale și al populației române, printr-un „credințional“, ce consfințește deplin voința națională, exprimată democratic. La câteva zile, Regele Ferdinand și Guvernul Român primesc de la o delegație ardeleană Actul Unirii. Mai rămânea problema recunoașterii internaționale, care se oficializează prin Tratatul României cu Ungaria, semnat la Trianon, în 4 iunie 1920. Istoricul Constantin Băjenaru a reușit, prin noua sa carte, să dea relevanță unei perioade istorice frământate, cu evoluții imprevizibile, cu confruntări dramatice, care n-au abandonat orizontul unui ideal național. România întregită nu a fost numai rezultatul unei conjuncturi istorice, dramatice în esență, ci izbânda firească a unei aspirații seculare, cu atât mai mărețe cu cât părea de multe ori greu de atins. Evenimentele aduc în scenă oamenii de atunci, destine luminoase sau obscure, rămase în cronica vremii prin sacrificiu ori despotism, și doar cursul ulterior al istoriei devine îndreptățit să le confirme măreția sau să-i surclaseze.
Liviu IOANI