Urmaşul lui Wilhelm Wundt, Felix Kreuger, rectorul Universităţii din Leipzig în anii ’30 din secolul trecut, adresându-se studenţilor, spunea: „Rostul vostru în universitate este să primiţi învăţătura, şi nicidecum acela de a da lecţii profesorilor voştri. Consider încercarea voastră o incalificabilă îndrăzneală de a cenzura ştiinţa profesorilor voştri şi de a le indica ce să spună şi ce nu” (citat de D. Gusti, Opere, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 125).
N-am fi oferit cititorilor acest citat dacă astăzi, în România postcomunistă, părinţi, elevi, studenţi, bunici, străbunici, mătuşi şi unchi, mai mult sau mai puţin şcoliţi, unii dintre ei absolut incompetenţi în problema de învăţământ, nu s-ar considera îndreptăţiţi să dea indicaţii în desfăşurarea procesului de instruire şi educaţie a tineretului şcolar. Se insistă îndeosebi asupra conţinutului disciplinelor cuprinse în planul de învăţământ. Nu lipsesc nici sugestii referitoare la cantitatea de cunoştinţe care trebuie să fie transmisă elevilor şi studenţilor. Se pledează an de an pentru „desconges­tionare”; se cer măsuri împotriva „supraîncărcării”. La butada că „toţi românii se pricep la politică şi fotbal” am adăuga şi cuvântul „învăţământ”. De la persoane cu funcţii foarte înalte pe linie de stat până la analfabeţi, consideră că se pricep în probleme de învăţământ. Cu câţiva ani în urmă, preşedintele României, Traian Băsescu, cu ocazia participării la evenimentul „Cea mai mare lecţie din lume”, desfăşurat la Colegiul Naţional Spiru Haret, spunea în cuvântarea sa: „Copiii au prea multe ore în comparaţie cu dascălii lor. Este incorect ca un profesor să aibă 18 ore pe săptămână, iar un elev 30-35”. Ce să spunem despre o asemenea afirmaţie altceva decât că ne aduce aminte de vremurile din anii ’50 şi cei care au urmat, când cadrele didactice din învăţământul preuniversitar erau obligate să completeze într-un registru un număr de ore de activitate metodică şi culturală, în aşa fel `nc@t la sfârşitul săptămânii să iasă un număr de 48 de ore, egal cu cel pe care-l efectuau alte categorii de salariaţi din alte domenii de activitate.
Această tendinţă de implicare, uneori brutală, a unor neaveniţi în delicatele probleme ale învăţământului este adesea încurajată chiar de către persoane care prin profesia lor firesc ar fi să condamne fenomenul. Ne referim la un specialist în psihologia educaţiei care, într-un articol de ziar, îşi manifesta nemulţumirea că elevii nu sunt consultaţi când „se realizează programa şcolară”
(v. Gândul, 21 aprilie 2010, p. 14). Dezideratul exprimat de psihologul citat, evident, nu poate să nu descumpănească. N-am înţeles în ce sens ar fi utilă consultarea elevilor sau chiar a studenţilor în stabilirea programelor de învăţământ din moment ce, nefiind încă parcurse de către aceştia, nu posedă cunoştinţele necesare pentru a veni cu sugestii. Nepotrivită ni se pare şi insistenta pledoarie pentru reducerea cantităţii de informaţii ştiinţifice pe parcursul anilor de studiu în învăţământul gimnazial şi liceal. Problema nu este nouă, dar rezolvarea ei, repetăm, ţine numai şi numai de competenţa cadrelor didactice şi a cercetătorilor preocupaţi de educaţie şi instrucţie. Căci o reducere a cantităţii de informaţie ar putea avea drept consecinţă imposibilitatea însuşirii logice a cunoştinţelor transmise. Aşadar, problema conţinutului planurilor de învăţământ nu intră în atribuţiile celor care urmează să fie educaţi şi instruiţi şi nici în competenţa altor persoane, despre care am amintit mai înainte, ci în sarcina celor care au pregătirea teoretică şi practică necesară în probleme de învăţământ. A acumula doar cunoştinţe care „plac”, idee astăzi la modă, constituie o aberaţie, întrucât este imposibil ca toate informaţiile ştiinţifice, absolut necesare pentru formarea profe­sională, să pasioneze. Ceea ce nu înseamnă că societatea s-ar putea dispensa de acest gen de cunoştinţe. În afara informaţiilor ştiinţifice care prezintă un real interes pentru cei care învaţă, şcoala de toate gradele cuprinde, inevitabil, o sumedenie de informaţii ştiinţifice greu digerabile, dar absolut necesar să fie cunoscute. Ar fi absolut aberant să fie scoase din planul de învăţământ anumite discipline numai şi numai pentru că n-ar fi agreate de către elevi, studenţi, părinţi sau alte persoane complet străine de învăţământ. Şi-apoi, nici pentru societate, nici pentru viitorii specialişti n-ar fi benefic să se predea, pe parcursul studiilor, doar discipline predilecte.
Prof. univ. dr. Gheorghe CORDOŞ, Cluj-Napoca