Televiziunea are farmecul ei. Imagini transmise cu viteza luminii fac ocolul Pământului în mai puțin de o secundă. Oamenii zâmbesc sau se întristează, se entuziasmează sau se revoltă, în funcție de subiectele prezentate de canalele tv. Canale între care există o concurență acerbă.
Exceptând Televiziunea Națională – instituție pe care, vrând, nevrând, o susținem prin taxele noastre –, de la care primim mai nimic, celelalte posturi luptă cu disperare pentru rating. În consecință, acestea sunt obligate să afle ce dorește publicul și să-i livreze acestuia subiectele dorite. Funcția de educație, specifică oricărui canal media, este extrem de dificil de realizat. Ratingul înseamnă publicitate, bani, dezvoltare sau supraviețuire în ultimă instanță. Recent, spectatorii din România au avut ocazia să vadă mai multe imagini cu o persoană adultă care maltrata câțiva copii. Indignarea publicului a ajuns la cote înalte.
O situație inadmisibilă și intolerabilă ce nu poate fi trecută cu vederea. Numărul redus de jurnaliști specializați în domeniul educației a determinat transferul subiectului spre cei pricepuți la toate. De aici inadvertențe și ținte false. Nimeni nu a fost curios să afle dacă autoarea agresiunii (persoana adultă) avea calificarea necesară. Era sau nu era cadru didactic calificat?
Am aflat doar că SRL – sau ce o fi fost – nu avea statutul de instituție de învățământ. Nu avea nici autorizație de funcționare provizorie (care ar fi trebuit eliberată de ARACIP), nici nu era în evidența Inspectoratului Școlar al Municipiului București. Cu toate acestea, majoritatea reporterilor (sau toți?) s-a grăbit să spună că incidentele s-au produs într-o grădiniță! Ce informare corectă? Deontologie… profesionalism?
De ani de zile acuzațiile (fondate sau nu) aduse sistemul național de educație fac rating. Adică aduc bani! Degeaba încearcă cineva să clarifice lucrurile! Așa cum cei care nu obțin notă de trecere la concursurile organizate pentru ocuparea posturilor didactice sunt numiți „profesori”, și incinta în care s-u produs evenimentele a fost numită „grădiniță”.
Ministrul a fost apostrofat pentru că nu a văzut imaginile difuzate. Normal! Păi, nu încălța „tovarășul” cizmele de cauciuc și descindea în mijlocul oamenilor muncii la inundații? Ba da! Așteptăm acum altceva? Nu știu. Cred că ar trebui să promovăm altfel de comportamente, altfel de atitudini. Ministrul se poate informa din surse autorizate, iar deciziile trebuie luate în urma unor analize minuțioase. Nu în 24 de ore!
Purtătorul de cuvânt al ARACIP a fost pus la zid „în direct” din cauză că a încercat să explice cadrul legal în care funcționează agenția. Instituțiile de învățământ preuniversitar devin subiecte ale Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar doar la cerea acestora, după ce depun o documentație minimală. ARACIP nu este poliție, nici ANAF, nu ascultă telefoane și nu are agenți sub acoperire.
Își imaginează cineva o descindere a experților ARACIP (mascați sau nu) la o adresă unde au fost sesizați că se întâmplă ceva suspect? Nu cred. Nu e treaba agenției. Nici MENCS nu poate organiza astfel de controale. Responsabilitatea ministerului se limitează la unitățile școlare înregistrate, la elevi și la angajații din sistem.
Nici medicii nu fac controale inopinate pe la casele oamenilor pentru a „depista” bolnavi și a stabili diagnostice. Tratamentele se oferă, la cerere, doar celor care au dreptul să beneficieze de aceste servicii.
Exemplele pot continua. ANSVSA verifică vreodată distileriile sau măcelăriile clandestine? Nu! Și oricum au mai multe instrumente la îndemână. Pot da amenzi, pot închide firme etc. Ceea ce ARACIP nu poate. Nu este abilitată prin lege.
În concluzie, reporterii revoltați – pe bună dreptate – s-au rățoit degeaba și la ministrul Educației, și la purtătorul de cuvânt al ARACIP.
Dacă ar fi avut răbdarea necesară unui dialog, ar fi aflat că există grave deficiențe de reglementare. Că nu există o referire clară la cine trebuie să reacționeze în astfel de cazuri și mai ales cum.
Deocamdată, în competiția națională de a reduce orice, de a desființa autoritatea cadrelor didactice, nu s-a reușit decât instalarea unui haos periculos. Până când normalitatea va reveni în sistemul național de educație vom mai vedea astfel de cazuri. Și alt fel. Ca cel de la Galați, în care un elev cu probleme medicale terorizează o școală. Profesorii nu au voie să imobilizeze un elev, chiar dacă este violent. În condițiile în care școala poate fi făcută responsabilă de agresiunile pe care elevul le exercită asupra colegilor… sau profesorilor. Sancțiunea cea mai gravă, în învățământul obligatoriu, este eliminarea pe 5 zile și scăderea notei la purtare (sic!).  Poliția stă în expectativă. Salvarea îl duce pe agresor la o evaluare psihiatrică… după care acesta revine în clasă și lucrurile o iau de la început. Conform legii!
Între timp mai apare reprezentantul vre-uni ONG deștept (e vorba de ONG) care inventează gaura la macaroană și ne spune cum ar trebui să învețe elevii regulile de igienă în școli. Ceea ce se întâmplă de când lumea și s-a dezvoltat odată cu introducerea opționalului „Educație pentru sănătate”. Diferența este că intervenția lui se face pe bani mulți, în timp ce profesorii predau asta pe salarii, încă, de mizerie.
Încet, încet, sistemul național de educație se îndepărtează de normalitatea pe care ne-o dorim cu toții. Școlilor li se cere să încheie parteneriate cu ANAF (da!!!) pentru a afla dacă solicitanții burselor declară adevăratele venituri. Dar de educație se mai ocupă cineva? Când, unde și cum mai au timp profesorii să le transmită elevilor cunoștințele care să îi racordeze la societatea mileniului III?  Se caută vinovați. Foarte bine! Să fie identificați și să fie trași la răspundere pentru faptele lor. Dar de părinții care și-au înscris copiii la unitatea respectivă zice cineva ceva?
Adică după ce au dat bani grei, ani de zile, s-au decis să facă plângere penală. Dar ei unde au fost până acum? Ce au vorbit cu copiii lor în fiecare zi când s-au întors acasă? Sau după serbări? Și autoritățile locale, regionale sau naționale au făcut ce trebuia? Au asigurat un număr suficient de locuri în grădinițele adevărate? Au asigurat condițiile necesare pentru ca astfel de cazuri să nu apară?
Dacă da, atunci pot dormi liniștiți!
Ioan ARDELEANU