Tribuna învăţământului a găzduit recent un articol foarte frumos despre ceea ce poate însemna, dincolo de aparenţe şi judecăţi superficiale, seriile de elevi aflate azi pe băncile şcolii. Articolul a fost motivat, se pare, de îndemnul Consiliului Naţional al Elevilor, adresat colegilor lor, de a da „foaia albă“ la simulările recente. Autorul articolului citează din comunicatul acestui consiliu motivele pentru care aceste simulări nu-şi găsesc rostul (sau nu şi-au găsit rostul în cadrul acestui an şcolar, mai ales cele de la clasa a VII-a!), ele fiind catalogate ca simulări birocratice, menite a motiva activităţi formale ale unui ministru, ale unui minister etc.

Dar articolul e mult mai cuprinzător, fiind o ocazie fericită de a aminti de preocupările academicianului Solomon Marcus, din ultimii 10 ani ai vieţii sale, pentru starea şcolii româneşti. Aproape tot ce a scris Solomon Marcus în aceşti ani se constituie într-o veritabilă „pedagogie de îndreptare“ a şcolii către adevărata ei menire, mai ales că matematicianul şi lingvistul nu s-a rezumat la un dialog cu profesorii, ci s-a aplecat mai ales asupra modului în care generaţia tânără îşi înţelege (sau ar trebui să-şi înţeleagă) menirea. Sugestia articolului, în cheia în care eu am făcut lectura lui, ar fi că aici, în rândul celor de pe băncile şcolii, există speranţa ca şcoala/lumea chiar să se schimbe în mai bine.

Dar poate că articolul n-ar fi devenit un pretext pentru însemnările de azi dacă, în cuprinsul lui, autorul n-ar fi reprodus şi următorul citat din comunicatul Consiliului Naţional al Elevilor: „Dăm foaia goală pentru că simulările nu ne vor evalua competenţele, ci doar cunoştinţele. Nu ne vor evalua capacitatea de a gândi critic, ci doar capacitatea de reproduce informaţiile care ne-au fost dictate în clasă“.

Nu e deloc prima oară când auzim un asemenea reproş adresat modului în care se face şcoală azi. De altminteri, paradoxal sau nu, „textul“ acesta e mult mai vechi, datând de prin anii ’70, când o anume direcţie a gândirii pedagogice din România acelor timpuri a adus în discuţie o asemenea temă. Chiar din acei ani, discuţiile despre informare/formare ocupau un anume spaţiu în didactica şi metodologiile vremii. Cu ce rezulte însă, e o întrebare la care e foarte greu de răspuns azi. Oricum, discuţia a fost reluată după 1990, iar în ultimii 15-20 de ani în repetate rânduri, şi ca o consecinţă a acestor discuţii s-a şi procedat la reduceri de conţinuturi atât la gimnaziu, cât şi la liceu. E adevărat, fără o viziune coerentă şi fără o aprofundare a modului în care se poate realiza trecerea de la „cunoştinţe/informaţii“ la „competenţe“, considerându-se mai ales că problema problemelor o constituie cantitatea de cunoştinţe/informaţii cerute în special în şcoala obligatorie. Cum însă şcoala obligatorie la noi a avut în aceşti 15-20 de ani nefericita caracteristică de a fi fost compusă şi din… jumătate de liceu, apele nu au putut fi separate cum se cuvine, iar confuzia a persistat. Nu e clar nici acum în ce măsură dihotomia informaţie/competenţă e un aspect care ţine de conţinuturi (prea multe informaţii) sau este mai degrabă/şi o problemă de metode… Una peste alta însă, „tema“ a fost însuşită, indiferent de schimbările produse în ultimii 20 de ani. Şi-au însuşit-o însă nu atât profesorii (pentru care „tema“ era şi nu era comună!), cât mai ales eşantioane întinse ale opiniei publice nespecializate: de la părinţi, ziarişti până la oamenii politici şi, în ultimii ani, până la elevii înşişi. Probabil că nu e nimic rău că o asemenea temă „internă“ a şcolii a fost adusă în spaţiul public. Devine însă, la un moment dat, îngrijorător faptul că această opinie publică nespecializată, inclusiv elevii, nu pare a mai observă schimbările, multe-puţine, care totuşi s-au produs şi ar trebui să aibă un efect benefic. Sunt criticate de pildă examenele, fără a se separa apele. Evident, e greu să mă pot prounţa aici asupra tututor exmenelor (evaluare naţională, bacalaureat, sau evaluări intermediare – clasa a IV-a şi a VI-a), dar cel puţin unele dintre ele îmi sunt familiare. Ceea ce generează îngrijorare, ziceam, e această critică de-a valma, devenit de-acum slogan, ştiut până şi de elevul din gimnaziu, şi pe care şi-a însuşit-o fără să clipească din ochi şi comunicatul Consiliul Naţional al Elevilor, unde citim, negru pe alb, că simulările (examenele adică!): „Nu ne vor evalua capacitatea de a gândi critic, ci doar capacitatea de reproduce informaţiile care ne-au fost dictate în clasă“. E cu putinţă ca realitatea de zi de zi a şcolii să arate, într-adevăr, foarte apropiat de ceea ce se susţine în comunicatul elevilor. De fapt, aici ar fi şi problema cea mai gravă a şcolii de azi: ca examenele să ceară un anume „format“ al cunoaşterii/învăţării, iar şcoala să continuie să cultive inerţial un cu tot alt „format“ al învăţării, să ceară adică mai departe prea multe informaţii, prea puţină participare, prea puţină judecată critică, prea puţină gândire în general. Să existe, cu alte cuvinte, o mare problemă în modul în care programele sunt gândite, în sensul în care nu conţin o distincţie între cunoştinţe/competenţe de bază şi cunoştinţele/competenţe de vârf. Sau să existe o şi mare problemă în ceea ce priveşte capacitatea corpului profesoral de a esenţializa cunoştințele, de a selecta şi aprofunda/remedia ceea ce este cu adevărat necesar în formarea gândirii elevilor sau a capacităţii lor de a învăţa cum să înveţe.

Dincolo de aceste posibile adevăruri, enunţul conţinut de comunicatul CNE păcătuieşte printr-o inocentă ignoranţă. Cine evaluează cu profesionalism subiectele date la simulare sau la evaluarea naţională în ultimii ani nu poate să nu observe cu ochiul liber că subiectele nu mai sunt decât în mică parte subiecte de „reproducere“ (dacă ar fi subiecte de reproducere, atunci cu siguranţă rezultatele ar fi mult mai bune!), majoritatea itemilor cerând, la literatura română de exemplu, competenţe de înţelegere, interpretare şi redactare de texte. Chiar şi itemii care privesc limba română reuşesc în parte să vizeze o cunoaştere funcţională de către elevi a limbii române. În acelaşi timp însă, nu-i mai puţin adevărat că, pornind de la aceste subiecte, care în linii mari sunt bine structurate, o discuţie despre dificultatea unor itemi ar fi cu siguranţă folositoare. Oricum, mai folositoare decât lansarea continuă în spaţiul public a unor afirmaţii care, prin repetare, nu se dovedesc mai adevărate, ci devin mai degrabă nişte slogane însuşite superficial.

E cunoscut faptul că lumea de azi a şcolii e una a tensiunilor generate de cele mai multe ori de politici educaţionale greşite sau marcate de lipsă de predictibilitate. (A se observa modul în care actualul ministru al educaţiei reia, după aproape 10 ani, „teme“ şi „soluţii“ prezente în forma originară a Legii 1, modificată politicianist de formaţiunea politică căreia îi aparţine!). Reamintesc aici discuţiile ocazionate de structurarea învăţământului de bază sau de crearea noilor planuri-cadru ori de finalităţile educaţiei asociate terminării şcolii de bază, obligatorii. În privinţa finalităţii, acestea nu au devenit nici până azi un bun public menit să convingă şi să se constituie într-o referenţialitate axiomatică a ceea ce însemnă plan-cadru, programe şcolare etc. Altminteri, faptul că unul dintre actorii importanţi ai educaţiei – elevii – îşi spune cuvântul nu poate fi decât benefic, chiar şi în situaţiile – relativ rare – când ei se lasă prinşi în capacana retoricii vremii în care incompetenţa, aproximarea, politicianismul greţos, datul cu părerea sunt sporturi naţionale.

P.S. Şi un detaliu: simularea examenelor naţionale nu este un fapt obligatoriu. De aceea, de altminteri, există şi opţiunea care dă posibilitatea ca notele obţinute să nu fie trecute în catalog. Aşadar, la simulare vine cine poate, rămâne cine ştie…

Adrian COSTACHE