Voi începe cât se poate de abrupt și de sincer. Cred că lucrurile nu merg deloc cum trebuie în sistemul preuniversitar românesc de educație și, deși sunt un om moderat, termenul dezastru nu mi se pare de cele mai multe ori exagerat. Astăzi, după 18 ani de catedră, mi se par greșite atât de multe lucruri încât, dacă mi s-ar cere să fac o hartă a răului, n-aș ști de unde să încep. Multe rele sistemice sunt denunțate zilnic în presă de oameni cu mai multă sau mai puțină îndreptățire, cu mai multă sau mai puțină cădere morală. Sigur, putem oricând chibița, nuanța sau contraargumenta, dar cifrele seci și evaluările oneste ne obligă să admitem că școala românească nu produce deloc ceea ce promite: tineri adaptați lumii în care trăiesc, posesori funcționali de competențe pedagogice.
De ce se întâmplă asta? E o întrebare pe care mi-am pus-o tot mai des, mai aplicat, mai iritat și mai deznădăjduit în ultimii ani. Desigur, ipotezele (multe lansate de oameni cu expertiză și bunăvoință dincolo de orice îndoială) nu lipsesc. De fapt, sunt foarte multe și toate sună cumplit de plauzibil: subfinanțarea, oportunismul profesorilor, lipsa de calitate în predare, lipsa de vocație, dezinteresul față de profesie sau, după caz, față de învățare, formarea profesională precară, derizoriul factorului politic, programele școlare etc. Se pot umple pagini întregi. Și totuși, la un nivel profund, am simțit mereu că prea puțini reușim să intuim cauzele patologice adânci ale acestor simptome, că nu reușim să identificăm corect procesele și mecanismele care produc toate aceste neajunsuri. Că doar numărăm vârfuri vizibile de aisberg în loc să le intuim profunzimile periculoase. Că numărăm rotocoale de fum fără a bănui vreo clipă de unde vine focul. De asemenea, m-a preocupat mult (și chiar am scris despre asta) ce tip de forță irezsitibilă putea produce o profesorime atât de pestriță. Dacă profesorii ar fi fost cu toții niște oportuniști, atunci ar fi fost ușor să înțeleg de ce lucrurile nu se schimbă. Dar profesorii nu sunt cu toții astfel, dimpotrivă, printre profesori am întâlnit oameni dedicați la limita eroismului și autosurpării. Cum de sunt atât de neputincioși? Ce anume din funcționarea leviatanului pedagogic îi împiedică sistematic să schimbe realitatea gri și descurajantă pe care o cunoaștem? Mai mult, de ce par atât de definitiv și irevocabil sortite eșecului toate încercările motivaționale venite din exterior? De ce profesorii, în ciuda intoxicării constante cu vorbe și intenții frumoase, nu reușesc să deturneze în vreun fel semnificativ deraierea dezastruoasă a educației românești? Cum este posibil să perpetuăm de decenii aceleași tare, neghiobii și circuite periculoase?
Un destin numerologic
Cel mai recent scandal care a ținut atenția opiniei publice s-a referit la promovarea unui proiect numerologic printre profesori de către câteva inspectorate școlare. Da, s-a putut ajunge la așa ceva pentru că, deși facem destule discipline științifice în școală, spiritul bun al științei este mai greu de găsit decât pepitele de aur în steril. Calculăm mult, iar cei care calculează mai repede câștigă adesea premii și aplauze, ca niște foci de circ. Calculăm, dar nu educăm. Calculăm, dar suntem analfabeți la testele internaționale. Calculăm, dar suntem analfabeți sufletește. Pentru că știința nu este în primul rând despre calcule, teste, teme, împăunări de o zi, facultăți de fițe și job-uri bănoase. Știința este în primul rând despre om, despre sclipirile, forța, neputințele și limitele lui. Este clădită din sufletul lui, din toate spaimele și speranțele acestei primate care n-a știut să lupte cu lumea decât explicând-o și înțelegând-o. Știința are spirit și un potențial educativ enorm. Dar cine mai are azi timp de mofturile acestea, în disprețul unei tradiții care ne-a dat personalități precum Solomon Marcus?
Adresa buclucașă trimisă în școli nu este în primul rând despre greșeala unor inspectori și nici măcar despre pseudoștiință. Este mai degrabă despre un destin, destinul cu iz de farsă al educației românești, destinul ei numerologic din ultimii treizeci de ani. Este despre cum felul în care este ales în permanență drumul mai ușor, strâmb, drumul care nu duce nicăieri, scurtătura numerologică în locul complexității și dificultății veritabil științifice și despre cum asta se întâmplă zilnic, la toate nivele. Din acest punct de vedere, adresa numerologică care a făcut atâtea valuri (preț de o clipă, desigur) este un epitom al alegerilor noastre valorice, profesionale, morale de trei decenii încoace. Nu e un accident, e o abreviere.
de Doru CĂSTĂIAN –profesor
Articolul integral poate fi citit în numărul 13 al revistei Tribuna Învățământului
