O experienţă de învăţare

Din anul 2013, în lumea şcolii a intrat o nouă experienţă de învăţare: simularea examenelor naţionale. La început, impactul a fost promiţător, experienţa de evaluare era una nouă, într-un mod ambiţios lucrările se plimbau între şcoli pentru corectură. Cei mai mulţi dintre elevi şi o parte dintre profesori aveau însă sentimentul că trebuie să facă faţă unei noi corvezi. Nu era clară corelaţia între rezultatele bune obţinute în examenul propriu-zis şi simularea lui cu câteva luni înainte.
Cum se mai desfăşoară lucrurile în prezent depinde de cultura organizaţională a fiecărei şcoli. Unii sunt probabil mai riguroşi, alţii, mai amical-prietenoşi, discută deja cum este posibilă o anumită notă, de obicei mică, mult înainte de afişarea notelor anunţată la o dată care parcă nu mai vine. Interesul pentru performanţă pare să fie crescut pentru cei care oricum îl aveau şi rămâne discutabil pentru ceilalţi. Pentru notele mari nu totul se rezumă la felicitări. Interesant este că elevul poate solicita ca nota să fie trecută în catalog, dar profesorul nu are nicio opţiune în acest sens. Cum ar fi dacă şi profesorul ar aprecia că este cazul să treacă în catalog notele mici, să zicem cele sub 6, standardul minimal ca examenul să fie promovat? Dar asta ar însemna un stres suplimentar pentru elevul care a luat nota mică, iar acesta, se înţelege, nu ar trebui supărat nicidecum, doar, doar se va apuca şi el de învăţat. Ştim bine că motivaţia negativă nu este productivă, că pe termen lung fundamentarea învăţării trebuie să fie făcută pe baze trainice, pozitive, singurele care pot armoniza respectul de sine cu implicarea productivă în anevoiosul proces de dezvoltare individuală.
Cu timpul, toţi cei implicaţi s-au obişnuit cu ideea că simularea este o experienţă de învăţare necesară: elevii vin în număr mare să o susţină, profesorii corectează docil (aşa cum fac şi la olimpiadele şcolare), părinţii se prezintă la şedinţele la care îi convoacă dirigintele clasei pentru a discuta rezultatele obţinute de copiii lor în tezele respective, directorul cere rapoarte şi planuri de remediere a situaţiei. Conştiinţa tuturor este mult mai împăcată privind efortul pe care îl fac pentru ca examenele să fie bine pregătite.
Dar ocazionează simularea o experienţă de învăţare autentică? Pot fi, la rândul lor, experienţele simulate?
Care este rostul unei simulări altul decât acela de a îi apropia pe participanţii la un anume eveniment cât mai mult de starea reală, pe care să o conştientizeze cât mai în detaliu?
Cum poate fi falsificată o astfel de experienţă? Desigur, în multe feluri. O să mă refer la câteva aspecte. În primul rând, mulţi dintre elevi nu ştiu sau ignoră cu bună ştiinţă faptul că într-un examen, fie el şi simulat, orice participant trebuie să îşi poată face un bun management al timpului, în sensul de a corela rezolvarea unei cerinţe cu un timp alocat, astfel încât să fie folosit eficient tot timpul probei, adică trei ore. Pentru asta este însă nevoie să poarte ceas la mână, pentru a gestiona individual timpul de lucru. Cum generaţiile digitale consultă cât este ora de obicei privind telefonul mobil, iar acesta rămâne în sala de bagaje, dacă nu îşi propun în mod expres să se îngrijească să aibă ceasul, cum am spune, clasic, pur şi simplu depind de tradiţionalul ceas desenat de profesorii supraveghetori pe tablă, în care aceştia marchează haşurând trecerea câte unei ore. Aşa se face că practica la care se recurge frecvent este următoarea: este abordat un subiect sau altul, rezolvat, scris, terminat, plecat. Chiar dacă mai era mult timp disponibil? Da. De ce? Pentru că nu am apreciat cât timp mai este, oricum nu mai ştiam ce să scriu – este explicaţia dată de cele mai multe ori. Apoi, pe hol, când presiunea psihică mai scade, elevul cu pricina mărturiseşte că, de fapt, ar mai fi ştiut câte ceva, şi-a amintit, dar… ieşise din sala de clasă, nu mai avea ca să facă.
O altă situaţie jenantă de-a dreptul este aceea în care elevii mai trag cu coada ochiului unii de la alţii, testând vigilenţa camerei de supraveghere, pe care poate n-o monitorizează nimeni. Ce să mai vorbim despre profesorii supraveghetori aflaţi la faţa locului? Este doar o simulare… Important este că elevii lucrează subiectele etc.
De unde ştim că se petrec astfel de fapte? Din evaluarea tezelor, în care apar greşeli identice. Ştim că de greşit se poate greşi în multe feluri, dar când se greşeşte la fel ceva este suspect. Apoi indicii care presupun comportamente atipice decurg din aceleaşi exemple date în rezolvarea subiectului, din modul aparte de prezentare al unui răspuns; din multe alte amănunte de redactare a tezei, pe care lucrarea le aduce în atenţia unui profesor cu experienţă, care intuieşte corectitudinea în gândire sau amalgamul de idei, când parcurge o lucrare a unui elev.
Unde se află simularea în ordinea formelor de evaluare? Deşi este o lucrare scrisă, care are o consistenţă principială pentru că se susţine timp de trei ore, totuşi are un statut incert. Aceasta nu este un extemporal banal, nu are nici importanţa unei teze, nici examen nu este. Desfăşurarea probelor în simulare impresionează prin anvergura organizării, toată şcoala se mobilizează, se creează o emulaţie anume.
Notele obţinute se trec numai dacă elevul îşi doreşte acest lucru, întotdeauna fiind vorba doar de notele mari. Profesorii fac analize ale rezultatelor, scriu rapoarte, proiectează măsuri remediale, pe care le alătură planurilor individuale de învăţare destinate fiecărui elev.
Dar ce se întâmplă cu un elev care absentează de la simulare? Nici măcar nu primeşte absenţe pentru orele obişnuite de curs de la care a lipsit în acea zi.
Rezultatele făcute publice anul acesta arată că ponderea elevilor de clasa a 12-a, care au obţinut medii ce ar permite promovarea examenului de bacalaureat, este de 39,55% (în creştere faţă de anul trecut, când erau 38,23%). Conform datelor statistice publicate pe edu.ro, la Limba şi literatura română au promovat 67,7% (faţă de 59,4%, în 2017), la proba obligatorie a profilului, Matematică sau Istorie, 48,8% (faţă de 52,1%, în 2017), iar la proba la alegere a profilului 81% (cu o creştere semnificativă faţă de 2017, când a fost 60,4%), (http://edu.ro/rezultate-mai-bune). Ce ne spun datele obţinute urmează să analizăm la nivelul fiecărei şcoli.
În ansamblu însă, toată desfăşurarea de activităţi legate de simulare ne poate permite să rămânem cu impresia că este vorba, de fapt, despre o altfel de experienţă de învăţare.
Prof. dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti