Destinul predării elementelor de istorie literară în liceu pare a fi receptat şi ca fiind încă o temă problematică. Elementele de istoricitate asociate unor discipline de studiu, precum literatura română, au fost profund diminuate, în ultimul deceniu, între altele şi pentru că motivarea prezenţei lor în programele şcolare a devenit cu vremea neconvingătoare; e cazul istoriografiei în limba slavonă sau limba română sau al perioadelor de dinaintea paşoptismului literar. Acestea sunt expediate în momentul de faţă în câteva lecţii. Evident că situaţia nu a fost acceptată de către toată lumea, cunoscute personalităţi literare acuzând în continuare absenţa acestor capitole de la disciplina Literatura română, chiar în condiţiile în care acestea nu au dispărut cu totul, ci au cunoscut un fenomen de reconversie. Între timp însă, apar în spaţiul literar lucrări cu totul speciale şi care pot fi considerate „naraţiuni“ capabile a înlocui într-o manieră convingătoare predarea seacă şi nerelavantă a istoriei literare în liceu. O asemenea lucrare o constituie „Trecute vieţi de fanţi şi de birlici“, aparţinând unui cunoscut dramaturg, poet şi prozator contemporan, Horia Gârbea.

Pulbicată într-o a doua ediţie, cartea este de-a dreptul fascinantă,  în parte fiindcă reînvie anecdotic, şi într-un stil pe alocuri de-o diamantină concizie, dar şi cu fină ironie, pagini numeroase din istoria prozei şi dramaturgiei româneşti. Ideea autorului a fost una intrinsecă domeniului: literatura epică şi dramatică trăieşte prin personaje, iar a considera personajele ca pe nişte fiinţe reale, „cu stare civilă“, este modul cel mai bun de a da seamă atât despre lumea ficţiunii literare, cât şi despre lumea reală. Astfel, cartea devine o „naraţiune“ plină de culoare despre societatea românească în ansamblu ei, în diferitele  momente de dezvoltare istorică. Cu alte cuvinte, autorul face istorie literară, dar altfel decât până acum. Pe coperta a IV-a, criticul Daniel Cristea-Enache a prins foarte bine esenţa volumului: „Între eseistică şi istorie literară, cartea de faţă tratează deci personajele ficţionale ca pe nişte fiinţe vii, caracterizând prin ele societatea în care trăiesc. E chiar un joc de societate, pasionant şi amuzant, ce presupune un fond de cultură în sens larg. Cunoştinţele literare sunt dublate de cele sociologice, ideologice, arhitectonice, gastronomice şi tot aşa, pe o paletă largă, folosită neostentativ“.

Structurat în 25 de „capitole“, volumul are subtitluri semnificative; personajele sunt tipologizate, prezentate, dar nu precum în caracterizările şcolare ale elevilor: ele devin, cum spuneam, parte dintr-o lume reală, vie,  lumea din jurul nostru, cu pasiuni, vicii, obiceiuri, identităţi comune. Această lume joacă cărţi, ruletă sau stos, face sau nu face sex, se încaieră şi se răneşte cu „şişul“ –  Groapa lui E. Barbu. Personajele ei se  provoacă elegant la duel – depinde de epocă şi de starea socială a acestora –, au patrupede favorite (Bubico), călătoresc cu birja, cu trenul, tramvaiul sau cu bicicleta, se judecă „La Cremenal“, se îmbolnăvesc grav sau mai puţin grav, citesc cărţi (vezi La Medeleni!), scriu telegrame, scrisori, îşi încearcă forţa creativă, eşuând sau poate nu, sunt constructori sau arhitecţi (G. Călinescu, Bietul Ioanide). Tot personajele noastre au porecle şi diminutive  (Agamiţă/Gagamiţă/, Bibicul, Vampirul/Bampirul/ Nifilistul, Venerabilul, Mangafaoa, Bagabontul, Maţe-Fripte etc. Sau Popa Smântână, Ion Torcălău, Buftea, Metforel, Cocoşilă, Beseînsac, Scămosu etc. Ficţiuni sau oameni reali, nu mai contează, aceştia au bani, dar sunt avari (Hagi-Tudose, Nae Gheorghidiu), unii su     nt români, alţii evrei, alţii tigani, căci spaţiul românesc e plin de fel de fel de etnii şi de etnici.

Către finalul cărţii, Horia Gârbea oferă un loc şi ticăloşilor (literaturii), citându-l aici pe venerabilul domn Zaharia Trahanache, „A, coruptă societate“, care, cum ne amintim, citează, la rându-i, o altă instanţă ficţională, fiul de la Facultate. Nu-i mai puţin adevărat că autorul introduce aici, oarecum surprinzător (percepţia intelectualului format şi trăit în totalitate în mediul urban!), şi personaje benigne în fond, dar care, spune el, „puse într-o situaţie limită, se pot dovedi crunte şi nemiloase“: Leiba Zibal (O făclie de paşte), Capra din Capra cu trei iezi a lui Creangă, şi chiar Ilie Moromete care-şi snopeşte fiii în bătaie. Secţiunea dedicată ticăloşilor se încheie cu o reflecţie plină de miez a lui Paşadia din Craii… lui Mateiu Caragiale: „Rău degeaba se poate face, bine sau măcar plăcere – niciodată!“… Şi te întrebi unde-i mai adevărată reflecţia: în lumea reală sau în cea ficţională?

Ultima secţiune este dedicată „Personajelor la catedră“. Sunt evocate aici chipuri din schiţele lui Caragiale, din La Medeleni sau din Cartea nunţii sau mai aproape de noi, personajele lui George Şovu. În treacăt e pomenită şi Trilogia de la Sf. Sava a semnatarului acestor rânduri!… 

P.S. Nu scapă autorului nicio anume categorie de personaje din literatură, mult mai prezente azi  în lumea reală, şi uşor regonoscibile, modelul părând a fi pentru autor Emilia din „Patul lui Procust“. Şi poate nu întâmplător capitolul se cheamă într-un argou deplin, menit să exceadă ficţiunea „Târfe, ştoarfe, boarfe“.

Adrian COSTACHE