Am aflat din paginile revistei Tribuna învățământului că un politician român contemporan a sugerat scoaterea din programa școlară a baladei „Miorița“ pe motiv că induce în mentalul colectiv ideea resemnării în fața morții, a pasivității, a dezangajării. Nu ar fi pentru prima dată când hermeneuți de ocazie și moraliști cu vocație inchizitorială se pronunță asupra problemelor literare și propun soluții de „plivire“ a câmpului estetic și educațional. Este dreptul democratic al fiecăruia să aibă opinii și să le exprime în spațiul public, în speranța binelui colectiv. Cu peste 20 de ani în urmă, un critic literar reputat respingea filosofia existențială a geniului politic și militar din Scrisoarea III de Mihai Eminescu, Mircea cel Bătrân, identificabilă în versurile „Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul…“ De ce sărăcia? Normal ar fi să clamăm ferm dorința de prosperitate, de bogăție într-o lume liberă, într-o societate deschisă tuturor posibilităților și șanselor.
Înclin să cred, în primul caz, că intransigentul politician refuză să înțeleagă specificitatea literaturii. Or, creațiile ficțiunii artistice nu trebuie asumate ca îndemnuri directe la acțiune practică; ele nu pot să aibă consecințe pragmatice în plan social, rămân frumoase în sine și educative prin reverberațiile conotative și printr-o etică metafizică. Nu întâmplător cea mai bună definiție a artei spune că aceasta reprezintă o finalitate fără scop.
În cel de-al doilea caz, criticul, în ipostaza și de lider de partid, promova o ideologie politică sincronă cu mentalitatea vest-europeană, aceea a activismului politic, a inițiativei private, a reușitei sociale, garantată de bogăție. În ambele cazuri, ca și în altele similare, este vorba de un tipar de gândire, de o filosofie de viață nutrită din realitatea imediată, palpabilă. Mă grăbesc să spun că interpretări de acest gen nu au nicio legătură cu timbrul inefabil al literaturii, cu vibrația vieții în creațiile de ficțiune. Literatura nu-și propune să ofere un cod de comportament în lumea reală, nu face recomandări practice exprese, nu se substituie legislației, care este normativă, obligatorie. Substanța umanistă, ontologică a literaturii emoționează spiritul cititorului, îl face mai bun, mai sensibil, îi oferă un suport moral-estetic, îi șlefuiește gustul artistic. Dacă citim ad-litteram și interpretăm rudimentar operele literare, ajungem la situații absurde, cu totul inacceptabile.
Să facem un simplu exercițiu intelectual interpretând unele opere din programa liceală de limba și literatura română în cheie hermeneutică „primitivă“. Vom ajunge finalmente la tălmăciri absurde, născute din amestecul aiuritor al planului realității cu acela al ficțiunii literare. Din perspectiva logicii politicianului român, pe cât de imprudent, pe atât de hotărât, n-ar mai trebui să predăm nemuritoarele „Amintiri din copilărie“, care ne furnizează exemple de rele comportamente ale minorului Nică (naratorul subiectiv): furtul cireșelor, respectiv, furtul pupezei din tei, plus tentativa de a o vinde fraudulos în iarmaroc. Eroul este, așadar, un anti-ecologist, fără respect față de mediul natural (devastează lanul de cânepă, sustrage din scorbură pupăza – „ceasornicul satului“, afectând lanțul trofic al viețuitoarelor din pădure, lovește cu bolovani în casa Irinucăi și-i omoară caprele). Actele personajului nostru țin strict de infracționalitatea juvenilă.
Pe aceeași linie de judecată literară, și genialul Caragiale ar trebui epurat. „O scrisoare pierdută“ aduce în prim-plan femeia adulterină (Zoe Trahanache), precum și bețivul intratabil (Cetățeanul turmentat). Inacceptabil pentru educația adolescenților de astăzi. Același autor dezbate cazul scandalos al unui popă (Iancu), căpetenie de tâlhari care jefuiesc oamenii și ucid o bătrână (În vreme de război). Justiția pământească nu‑și face datoria, acționând doar justiția imanentă: protagonistul (Stavrache) înnebunește. În „Moara cu noroc“ de Ioan Slavici se comit crime în scop de jaf: o femeie de toată isprava (Ana) este sedusă de un ticălos (Lică Sămădăul) și va fi ucisă din gelozie de către soț. Sunt cazuri penale de o gravitate extremă. O formă cinică de seducție ne oferă și Liviu Rebreanu în capodopera sa romanescă Ion: eroul o seduce pe Ana în camera în care dormita beat tatăl acesteia. În Răscoala aceluiași este comis un act de viol sălbatic – pleonasm utilizat cu plăcere de jurnaliștii de azi. Romanul sadovenian din 1930 (Baltagul) dezvoltă cazuistica unei crime cu premeditare, cu un criminal rudimentar și complicele lui, tot în scop de jaf, un jaf la drumul mare.
Ela (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu) etalează fațetele perverse ale infidelității, chiar dacă dosarul cauzei contează doar pe probe indirecte (absența femeii noaptea de acasă; coincidențe bizare la Câmpulung, unde se află deloc întâmplător și prezumtivul amant; o scrisoare a unui vecin care îl informează pe Ștefan Gheorghidiu despre derapajele morale ale soției). În al doilea roman camilpetrescian (Patul lui Procust), naratorul discută în pat cu o cocotă de lux – ceea ce nu este deloc educativ pentru tineri. Tot aici se produce, după toate probabilitățile, un act suicidar, comis de Fred Vasilescu, aflat la manșa unui avion. Accident sau sinucidere? Autorul lasă răspunsul în suspensie, dar organele de cercetare penală vor limpezi, desigur, cauza, dincolo de finalul romanului.
Otilia (Enigma Otiliei, de G. Călinescu) nu oferă un exemplu pozitiv tinerelor fete aflate în floare, ca să-l parafrazăm pe Marcel Proust: ea fuge la Paris cu un cincuagenar, părăsind intempestiv un tânăr fermecător și de ispravă (Felix), medicinist strălucit, compatibil din toate punctele de vedere cu zvăpăiata și imprevizibila fată. În celebrul roman predist Moromeții (vol. I), o altă fată, Polina, fuge în lume cu un băiat sărac, Birică. Apoi se întoarce și cere părinților pământul ce i se cuvine, amenințându-i că altfel va da foc la casa părintească. Fugă de la domiciliu și amenințări grave – alt dosar penal greu. Fug de acasă și cei trei fii ai lui Ilie Moromete (Achim, Nilă și Paraschiv), luând cu ei fraudulos o bună parte din averea familiei: oile, caii și banii. Un caz clar de condamnare la detenție cu executare. Pe tărâm exotic, despre tânărul englez Alan (Maitreyi, de Mircea Eliade) am putea spune, fără teama de a greși, că este corupător de minore. Fascinanta eroină indiană are doar 16 ani. El este major (25 de ani) și ar trebui să suporte rigorile drastice ale legii.
Judecate în această paradigmă estetică absolut scandaloasă (precum Miorița), toate operele literare de referință, fie din literatura română, fie din cea universală, cad la proba moralității dogmatice a judecătorilor de serviciu. Este un abuz hermeneutic grosolan, care distruge trupul sensibil al literaturii. Intrând cu brutalitate în inima operei și punând-o mecanicist în relație cu realitatea după principiul universal cauză-efect, am alterat iremediabil marile învățăminte ale artei și i-am distrus timbrul ontologic unic. Literatura nu este un îndreptar etic pentru cititori și niciun regulament de bună purtare, ci mult mai mult: o răsfrângere inefabilă a lumii reale, o reflectare, mijlocită de un spirit creator, genial ori doar talentat, care vine în fața judecății opiniei publice și-i oferă lecții ficționale de viață care nu funcționează după principiul vaselor comunicante. În Richard al III-lea, de W. Shakespeare, protagonistul comite un lanț de crime pentru a ajunge la vârful puterii. Genialul englez nu ne îndeamnă implicit să facem la fel, ci, dimpotrivă, ne sugerează să înțelegem mecanismul malefic al puterii în Anglia medievală, să medităm la faptele eroilor și, ca o consecință, să ne purificăm sufletește. Acesta este drumul corect.
Cei mai buni elevi ai noștri înțeleg bine semantica literaturii studiate la clasă și eu nu cred că simt impulsul de a acționa în școală, în familie sau în societate în conformitate cu impulsurile volitive pe care le-ar putea declanșa operele de ficțiune. Planurile rămân paralele și nu sunt interșanjabile. O complicitate culpabilă cu sensul operelor literare tălmăcit grosolan ar face să fim zgârciți ca Hagi-Tudose ori Costache Giurgiuveanu, scelerați ca Alexandru Lăpușneanul, violatori ca Petre Petre, lacomi ca Dinu Păturică și Stănică Rațiu, demagogi precum Cațavencu, zaharisiți precum Agamiță Dandanache, flecari precum Miticii caragialieni, craidoni ca Don Juan ori luptători buimaci cu morile de vânt precum Don Quijote de la Mancha.
Privilegiul inalterabil al literaturii constă tocmai în capacitatea ei extraordinară de a transcende realitatea, propunându-ne un orizont ficțional în care se află toate valențele omenescului: frumosul, adevărul, binele, grotescul, feericul, fantasticul, magicul, terifiantul, suavul, diafanul, fericirea, tristețea, disperarea, credința, speranța. Nu avem voie să mutilăm literatura cu uneltele dogmatismului exacerbat.
P. TEODOR
