Traseul scurt de la Mănăstirea Văratec la Agapia măsoară exact 7 km. Este un drum prin pădure, flancat de copaci maiestuoși acolo unde mâna omului a fost mai generoasă și i-a lăsat în picioare. Sunt și luminișuri și porțiuni golașe, semn că „prădătorul suprem” și-a făcut și aici mendrele. Mi-am amintit că am făcut armata la infanterie („regina armelor” în războiul clasic, pozițional) și mi-am luat libertatea de a merge pe jos. Ambiție gratuită de infanterist… Am ajuns cu bine la capătul „călătoriei inițiatice”, dar obosit mai ales din cauza temperaturii ridicate. Pădurile patriei – câte mai sunt – suferă. De-a lungul drumului am văzut semnele activității economice: coji de copac, frunze și crengi, dar și urmele trunchiurilor trase din pădure. Buștenii – nicăieri. Au luat probabil de mult calea străinătății: lemn brut, materie primă de calitate, așadar avuție națională. Numai prezentul contează, profitul imediat; nicio tresărire cu privire la viitor. Nepoții noștri vor mai putea vedea păduri?… Codrii suportă de mai mulți ani un atac brutal, barbar, fraudulos. Dincolo de activitățile silvice legitime, menite să mențină sănătatea pădurii, s-a practicat un jaf de proporții inimaginabile, și chiar dacă se trag frecvent semnale de alarmă, se fac analize pertinente și se vântură statistici îngrijorătoare, incursiunile vandalice nu încetează. Când ne vom trezi, mai exact când ne vom lovi de efectele ireversibile ale dezechilibrelor ecologice, va fi prea târziu.
 Din datele furnizate de Institutul Național de Statistică pentru anul școlar recent încheiat (2015-2016), sistemul de educație românesc a cuprins 3,64 milioane de elevi și studenți și 237.400 de cadre didactice aferente nivelurilor preuniversitar și universitar, adică aproape patru milioane de minori, adolescenți, tineri și adulți, aproximativ o cincime din populația României. Să admitem că jumătate dintre ei sunt apți să desfășoare o activitate practică, utilă social­mente. Inevitabil, va trebui să excludem copiii mici și persoanele bolnave, aflate la senectute ori incapabile dintr-un motiv sau altul de efort fizic. Să presupunem – seduși de o idee utopică, frumoasă ca orice utopie – că guvernul întocmește un program național de împăduriri atotcuprinzător, coerent, convingător, cu forță acroșantă la populație, la care să fie mobilizați în principal elevii, studenții și profesorii lor. Aceasta ar fi o adevărată Școala Altfel, despre care, folcloric, depreciativ, glumeț ori batjocoritor, am auzit atâtea. Să ne închipuim, în continuare, pe urmele ace­luiași vis sublim, că timp de 20 de ani, două milioane de entuziaști din zona învățământului vor împăduri România. Ar fi un gest cu bătaie lungă, spre viitor, atunci când copăceii plantați cu bucuria începutului vor ajunge arbori în toată puterea cuvântului. Am accentuat – deloc întâmplător – termenii utopie și vis pentru că scepticismul nostru mioritic este iremediabil.
Filozofia muncii patriotice, a activităților voluntare în folos obștesc a murit de mult și odată cu ea și corelativul practic. Uneori domeniul public pare al nimănui. Spațiile de folosință comună nasc mereu controverse și litigii. Ori indiferență. În după-amiezile de sâmbătă, în Copoul vasluian, un parc dichisit și cochet, întreținut cu grijă de personalul calificat, mirese suave, miri emoționați și fotografi în exercițiul funcțiunii calcă pe gazon cu nonșalanță, deși indica­toarele cu avertismente clare sunt peste tot. Câte o dronă urcă și coboară pe axă verticală pentru a surprinde în imagini memorabile fericitele cupluri de însurăței. Sigur că, dată fiind însemnătatea cere­mo­niilor prenupțiale, polițiștii din zonă acceptă tacit derogările de la prevederile legale. Mai mult, în chip curent, prichindei de câțiva anișori, mânați de dorința de a investiga universul, se hârjonesc pe iarbă spre deliciul încântatelor mămici. Poate avea cineva vreo obiecție? Se abține cineva?…
Revenind la tema împăduririi, ne putem închipui diverse scenarii, întemeiate cu deosebire pe scepticismul românesc: 1. Împăduriri entuziaste, urmate de distrugerea puieților abia plantați, fie afectați de mâna umană, fie de secetă; 2. Un procent scăzut de puieți viabili din cauza microclimatului auster; 3. Alunecări de teren, dezechilibre climatice, boli. Varianta optimistă ar însemna rezultate finale concludente: sute de mii de hectare împădurite, cu efectele benefice în timp: fixarea terenului, ploi, floră și faună specifică, un mediu sănătos. Ca să nu mai vorbim de foloasele economice imprescriptibile ale pădurilor.
Ideea – generoasă în sine – are puțini sorți de izbândă într-o țară bătută de vânturile instabilității economico-sociale și politice, aflată la cheremul marilor puteri, care nu pierd nicio ocazie să dea sfaturi ori s-o cheme la ordin, cu o populație tânără care privește într-o singură direcție, spre Vest, acolo unde și-ar putea face un rost, fiindcă aici este deocamdată foarte greu. Probabilitatea ca oamenii să îmbrățișeze imediat și să accepte un program național solid pentru renașterea pădurilor este destul de scăzută. Nimeni nu mai strânge fier vechi, cu excepția minoritarilor noștri oacheși care contro­lează strict tomberoane la ore matinale (adevărul este că nici nu se mai găsește; marile combinate industriale au dispărut de mult), nici sticle și borcane (aceiași conaționali mai adună uneori peturi pentru vânzare), nici plante medicinale. Mitul mușețelului s-a prăbușit…
Se pare că ne apasă fatalități grele; trăim parcă într-o inerție iremediabilă și nu izbutim să croim un plan solid de perspectivă. Și sunt atâtea de făcut: împăduriri, un sistem național de irigații (seceta anilor din urmă ne-a adus prejudicii incalculabile), autostrăzi, o flotă (ar fi cazul să nu o mai jelim pe cea pierdută definitiv; nu se mai întoarce), transport aerian modern și performant, spitale noi, învățământ de calitate, o politică făcută cu mâinile curate, locuri de muncă, relansarea cultului muncii, promovarea activităților voluntar-patriotice, educație națională și europeană pentru generațiile tinere. Iată o agendă pentru o jumătate de secol.
Utopii?…
Teodor PRACSIU