Nevoia de a evalua

Nevoia de a evalua este intrinsecă firii umane. Zi de zi, în fiecare activitate pe care o facem, sau cu fiecare vis pe care-l năzuim, ne dorim ce-i mai bun: de la via­ță, de la compania X, de la cunoștințele noastre. Dacă ceea ce ne dorim este în­totdeauna ce este mai bun, cum știm ce este „bun“? Știm pentru că fiecare om are standarde pe care și le-a însușit de-a lungul timpului și la care apelează ori de câte ori este nevoie pentru a lua o decizie. Decizia pe care o ia la fiecare pas este în definitiv o continuă evaluare prin care relația dintre ținta propusă și prezent de­­vine concretă și care asigură individul că activitatea/obiectul este într-un stadiu coerent în raport cu așteptările.

Evaluarea în educație

Evaluarea din educație are un impact foarte mare, configurând din punct de vedere psihologic țintele la care trebuie un elev să se raporteze. Testat continuu, fie prin examinare orală, fie prin cea scrisă, elevul este continuu raportat la un nivel și are continuu măsura la care să se raporteze. Are în același timp și o viziune realistă a stadiului creșterii sale. Psihologic vorbind, el este capabil să-și ajusteze mereu imaginea de sine pe care și-a conturat-o și să-i stabilească alți parametri în funcție de rezultate. Este modalitatea prin care personalitatea sa crește, se diferențiază de ceilalți și este raportată la un prezent obiectiv, al unei realități în care el trăiește, ajustând astfel proiecția din viitor a personalității sale.

Are impact și la nivelul performanței unei instituții de învățământ. Analiza punctelor tari, ale celor slabe, a oportunităților și a amenințărilor stabilește ori de câte ori este nevoie prioritățile reglând astfel atât demersul didactic, cât și modul în care instituția se raportează la valorile și cerințele comunității pe care o servește. La nivel mai larg, aceeași comunitate oferă un răspuns modului de evaluare care se face în învățământ prin integrarea absolvenților în structurile sale funcționale. Dar nu numai atât: modul în care comunitatea înțelege să răspundă unei evaluări este dat și de selecția unei anumite școli pentru un copil, modul în care absolventul de liceu are o anumită creștere intelectuală care-i permite să ocupe un loc de muncă, să performeze acolo, să fie capabil să facă față unei culturi a unei companii/organizații etc.

Deci baza evaluării în educație o constituie testarea. Testarea ar trebui să fie un angajament față de standardele academice înalte și modul în care o școală își asu­mă responsabilitatea față de aceste standarde. Stabilirea cu precizie a diferenței dintre proiectare și rezultat face din testare o miză foarte puternică de corecție. Dacă interesul este unul firesc, de corelare a proiectării cu realitatea, atunci punerea în practică a testării nu face decât să ofere o imagine amplă a unei traiectorii pe care atât instituția, cât și absolventul o au. Dacă însă miza financiară sau emoțională este disproporționat de mare, ajustarea diferenței dintre proiectare și realitate se face în detrimentul atât al instituției, cât și al viitorului absolvent, însemnând practic o scădere a nivelului de evaluare. Profesorii încep să conceapă testele doar pentru a crește mediile, adesea în detrimentul unor activități de învățare mai semnificative, iar atunci când testele sunt o măsură prea îngustă sau nu sunt aliniate în mod corespunzător la standarde, ele oferă puține informații concrete pe care actorii în cauză le pot folosi pentru a îmbunătăți predarea și învățarea individuală a elevilor.

Evaluarea secolului al XXI-lea

Cerințele lumii de astăzi impun elevilor să învețe multe abilități. O economie bazată pe cunoaștere, foarte tehnologică, necesită ca elevii să stăpânească abilități de gândire de ordin superior și să fie ca­pabili să vadă relațiile dintre concepte aparent diverse. Aceste abilități – reamin­tire, analiză, comparare, inferență și evaluare – vor fi abilitățile unui cetățean alfabetizat din secolul al XXI-lea. Și sunt tipurile de abilități care nu sunt măsurate de testele noastre actuale cu mize mari. Poate doar cea de reamintire. În plus, abilități ca munca în echipă, colaborarea și caracterul moral – trăsături care nu sunt măsurate într-un test standardizat tipic – sunt din ce în ce mai importante. Companiile caută mereu angajați cu abilități multiple, de a se înțelege bine cu colegii, dar și oameni altruiști care în timpul școlarizării au știut să aplice pentru diferite activități de voluntariat. Ele reprezintă o măsură foarte eficientă ­despre capacitatea individului de a se integra în societate și de a fi capabil să colaboreze la toate nivelele.

Forme multiple de evaluare

Știm că testele tipice cu răspunsuri multiple și cu răspunsuri scurte nu sunt singura modalitate sau neapărat cea mai bună de a evalua cunoștințele și abilitățile unui elev. Multe instituții încorporează evaluări bazate pe performanță în testele lor sau adaugă vehicule de evaluare, cum ar fi portofoliile și prezentările elevilor, ca măsuri suplimentare ale înțelegerii capacității elevilor de a performa și de a se dezvolta multilateral. Aceste forme riguroase, multiple, de evaluare necesită elevilor să aplice ceea ce învață în lumea reală. Ele includ proiecte și sarcini bazate pe standarde care solicită elevilor să își aplice cunoștințele și abilitățile, cum ar fi proiectarea unei clădiri sau investigarea calității apei dintr-un iaz din apropiere; bareme (sau criterii) clar definite pentru a facilita o evaluare corectă și consecventă a muncii elevilor; oportunități pentru elevi de a beneficia de feedback-ul profesorilor, colegilor și experților externi. Odată cu aceste tipuri de evaluare formativă și sumativă, vine și capacitatea de a oferi elevilor feedback imediat. Ele permit, de asemenea, unui profesor să intervină imediat, să schimbe cursul atunci când evaluările arată că o anumită lecție sau o strategie nu funcționează pentru un elev sau să ofere noi provocări celor care au stăpânit un concept sau o abilitate. Deși instituțiile care aplică modalități de evaluare diverse sunt puține, ele fac diferența dintre asumarea unor standarde sau relaxarea lor și reprezintă un etalon prin care comunitatea evaluează la rândul ei modul de predare-învățare-­evaluare a unei școli.

Trebuie să recunoaștem că în realitate nu toată lumea este dispusă să conceapă forme multiple de evaluare, la care trebuie atașate și baremele corespunzătoare. Nu este un lucru ascuns faptul că evaluarea este sarcina cea mai grea care cade pe umerii unui dascăl, fie că vorbim despre analiza rezultatelor și ajustarea testelor, fie că ne referim doar la teancul imens de teste care trebuie să fie corectate.

Cenușăreasa evaluării

Nu mai miră pe nimeni astăzi mulțimea de contestații care se face la examenul de Bacalaureat la limba română. Vina este împărțită: pe de o parte comunitatea, părinții care au grijă ca elevului să nu-i fie lezat ego-ul chiar și atunci când el refuză constant să muncească, pe de altă parte vina o poartă și profesorii care fie au relaxat modalitatea de evaluare, fie rămân ancorați în modalitățile desuete ale secolului trecut, când elevii nu prea puneau întrebări atunci când primeau o notă mai mică.

În baremele de evaluare de astăzi de la examenul de Capacitate, dar și de la cel de Bacalaureat, există unii termeni care sunt înțeleși diferit de fiecare cadru di­dactic. O sintagmă de acest tip, care în­totdeauna a creat diferențe de notare, este „prezentare adecvată, nuanțată“. Pentru că fiecare avem un standard la care ne raportăm în ceea ce privește noțiunea de adecvat sau nuanțat este firesc să existe și aceste diferențe. Cineva ar putea obiecta că se înțelege de la sine cam cum ar arăta o prezentare adecvată și nuanțată pe un anumit item, cu toate acestea cei care afirmă acest lucru scot din calcul un lucru esențial: elevul. Elevului trebuie să i se ofere continuu modalități de raportare la anumite standarde pentru a le putea înțelege pe deplin și de a le aplica în practica de zi cu zi la clasă. Auzim de foarte multe ori, la clasă, întrebarea: unde am greșit?, iar profesorul, cel de română în speță, îi arată cuvintele subliniate, eventualele erori logice notate pe marginea testului etc. și în felul acesta elevul are parte de o revelație, nu? Nu! Modalitatea aceasta de evaluare holistică este cea care duce la cele mai mari dezacorduri între elev și profesor. Chiar dacă în baremul profesorului există cele două componente (conținut și redactare la eseul structurat) – caz fericit uneori – ele nu sunt suficiente pentru a face un elev să înțeleagă modalitatea de articulare eficientă a unui discurs în scris. Ca să nu mai vorbim de faptul că unii profesori apreciază creativitatea elevului la cote superlative în detrimentul altor componente.

Patrick Danilevici – profesor, Colegiul Național Ion Creangă, București

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022