Noile programe ar trebui să aducă clarificări şi să instituie cu adevărat principiile unui învăţământ modern, capabil – cum subliniază Nota de prezentare a proiectului Programei de Limba şi Literatura Română – „să îi permită viitorului cetăţean să se adapteze în mod flexibil la o lume caracterizată prin schimbare rapidă şi profundă interconectare, precum: comunicare în limba maternă, comunicare în limbi străine, competenţă digitală, a învăţa să înveţi, competenţe sociale şi civice, spirit de iniţiativă şi antreprenoriat, sensibilizare şi exprimare culturală“.
Trebuie reiterat faptul că proiectul noii Programe de limba şi literatura română pentru gimnaziu dezvăluie un efort de a duce mai departe un model comunicativ-funcţional al predării disciplinei în gimnaziu, deşi efortul ca atare nu e deloc lipsit de dificultăţi. În fond, era nevoie ca autorii să găsească şi să lărgească în acelaşi timp maniera funcţională prin care cunoştinţe altminteri abstracte şi aparent inutile, academice (e vorba mai ales de concepte şi realităţi teoretice gramaticale, dar nu numai!) să devină instrumente practice de stăpânire şi folosire în comunicare a limbii materne. Programa, structurată în mai multe secţiuni, îşi propune, cum observam şi în numărul trecut, favorizarea unei abordări a „învăţării din perspectivă inter- şi transdisciplinară“, enunţ plin de promisiuni. Şi, într-adevăr, citind programa şi încercând să identificăm acele activităţi de învăţare sau conţinuturi adiacente care să susţină afirmaţia, ele sunt prezente, documentul deschizându-se nu doar către alte ipostaze ale limbajului, altele decât cele ficţionale, ci şi către diverse forme şi domenii de comunicare nonverbale sau mixte. Pe de altă parte, se încearcă destul de convingător „dialogul“ cu felurite „haine tehnologice“ pe care le-a îmbrăcat limbajul în ultimii ani. S-a trecut, în acelaşi timp, pentru prima dată peste o chestiune cândva tabu, deschiderea programei către texte din literatura/cultura universală, fapt realmente pozitiv.
O finalitate, un obiectiv la care m-am mai referit este cel care priveşte „asumarea valorilor etice şi a idealurilor umaniste naţionale şi europene, definitorii pentru omul modern, necesare propriei dezvoltări afective şi morale, având ca reper modelul sociocultural contemporan“. Voi observa mai întâi că formularea ca atare acoperă, totuşi, mult mai bine o anume zonă a educaţiei decât în vechea programă. Dar, dat fiind că domeniul a căpătat o anume „sensibilizare polemică“, cred că era nevoie, fie în text, fie în subsol, de o notă explicativă, menită a circumscrie cumva problematica şi a reduce excesul de generalitate.
În sfârşit, trecând acum la câteva lucruri punctuale, le sugerez autorilor să reflecteze şi asupra următoarelor aspecte:
- Prezenţa palidă în programă a referirilor specifice la competenţa „a învăţa să înveţi”. Problema poate fi rezolvată între altele prin introducerea în Sugestii metodologice a unor trimiteri concrete (chiar prin sistematizarea celor „risipite“ în programă) la precizarea unor instrumente care facilitează însuşirea deprinderilor de a învăţa. În opinia mea, uzul manualelor şi tema pentru acasă ar face parte din acest instrumentar.
- Salutând modul în care se formulează relaţia dintre propoziţie şi frază, prin „realizări propoziţionale ale unor funcţii sintactice“, mi se pare însă absolut necesar ca enunţul să fie dezvoltat prin precizări care să se refere la contragere şi expansiune, dar şi la consecinţele comunicativ-funcţionale şi stilistice ale fenomenului.
- În contextul în care în numărul trecut al revistei observam o anume „sfială“ în a se mai pronunţa/scrie cuvântul „moral“, aş sugera ca ultima competenţă generală, competenţa 5, să fie completată, în finalul formulării, cu următorul enunţ: „şi sensibilizarea la valori etice“. Cred, pe de altă parte, că programa ar căpăta o coerenţă suplimentară, nu doar prin introducerea acestei completări, ci şi prin introducerea altor structuri cu trimitere la valori etice, mai ales atunci când activităţile de învăţare au în vedere referiri la personaje şi modele comportamentale.
- Mi se pare, în acelaşi timp, absolut necesar ca activităţile de învăţare specifice „receptării textului scris“ de la toate clasele să conţină şi activităţi distincte de genul: „lectura integrală a textului ficţional şi formularea unei impresii holistice; lectura de detaliu a textului, explicarea contextuală a cuvintelor, expresiilor etc.; scurte exerciţii de folosire a acestora; lectura expresivă a textului, acolo unde este cazul; lectura cu ţintă/pe fragmente a textului ficţional (incipit, final, titlu etc.)“. ETC. Am convingerea că este nevoie de o recuperare de substanţă a conceptului de lectură/lectură repetată în predarea disciplinei, ceea ce, în opinia mea, va contribui nu doar la nuanţarea viziunii privind abordarea diferenţiată a tipurilor de texte, ci şi la o aprofundare/motivare practică a învăţării.
Adrian Costache
P.S. Unele dintre aceste observaţii pot apărea ca un fel de viziune vetustă asupra a ceea ce înseamnă azi şcoala, unii regăsind aici un reflex al vechi şcolii, mai ales al „principiilor educaţiei morale”, dar problema esenţială este în fond nu cum vom defini generic această dimensiune a educaţiei, ci conţinutul acesteia. Pe de altă parte, dacă se admite că lumea românească de azi, democratică, aflată într-un curs dificil de reconstituire, este totuşi profund marcată de elemente de criză, generate mai ales de anomia instalată în câmpul valorilor, atunci acest gen de referiri, structuri nu ar avea alte merite decât să atragă atenţia că menirea fundamentală a şcolii presupune cu necesitate istorică armonizarea personalităţilor preadolescenţilor şi adolescenţilor sub semnul unei coerenţe etice şi cognitive, singura care dă coerenţă şi perenitate nu doar individului, ci şi societăţii în ansamblu. Şi dacă şcoala nu o face, atunci cine altcineva? De altfel, preocuparea salutară evidentă în programă, uşor redundantă, pentru ceea ce înseamnă identitate individuală şi naţională subliniază faptul că educaţia pentru valori este resimţită azi ca un domeniu în criză.
P.P.S. În sfârşit, ca observaţii stilistice: o lectură a programei cu pixul în mână atrage atenţia asupra existenţei unor pasaje redundante sau chiar prolixe. Iată, de exemplu, din Nota de prezentare câteva fragmente: „Limba este instrumentul principal de organizare a gândirii şi este compusă din sisteme interdependente de semne şi simboluri a căror menire este crearea de sens, prin transmiterea de mesaje. Prin limbă, se construieşte identitatea personală a individului şi naţională a culturii de origine, precum şi relaţiile interpersonale, care favorizează inserţia socială (subl. ns.). (…) Comunicarea lingvistică în limba maternă este esenţială în definirea mediului familial şi afectiv, dând sens existenţei socioculturale a fiecărui individ şi asigurând conştiinţa identităţii (subl. ns). (…) Prezenta programă asigură promovarea dezvoltării personale a elevului într-un cadru sociocultural lărgit (subl. ns.).
Sau acest enunţ care ar putea ilustra ideea de prolixitate: „La nivel gimnazial, în cadrul învăţământului obligatoriu, disciplina limba şi literatura română oferă spaţiul de construire corectă, complexă şi armonioasă a personalităţii umane inserate diacronic în paradigma postmodernităţii, vizând deopotrivă perspectivele istorică, estetică şi culturală prin care se redefineşte relaţia dintre persoană şi universul exterior acesteia“.
