Încercarea de explicare sistematică sau de încadrare în canoane a lui Nicolae Iorga presupune de la început o ciocnire cu indefinitul și cu infinitul. A spune că a fost intelectual, profesor, om politic, luptător pentru cau­za națională, academician, ministru, premier, pa­­tron al cul­turii etc. este, în același timp, mult și nimic. Poate că, totuși, meseria de profesor, înțeleasă ca misiune – în spiritul unui contemporan al său, Marc Bloch – să i se fi potrivit cel mai bine. Ca preocupări intelectuale, Nicolae Iorga a fost istoric (cel mai mare istoric român din toate timpurile), istoric literar, poet, dramaturg, eseist, publicist, jurnalist etc., dar, cu toate acestea, calificativul de istoric i-a rămas cel mai cuprinzător, mai adecvat. Ca studios al istoriei, marele savant a fost specialist în istorie universală, în istorie națională, filosof (teoretician) al istoriei, bizantinolog și promotor al studiilor sud-est europene, al istoriei istoriografiei, romanist, medievist etc. Iar dintre toate acestea, cea mai multă energie și pasiune a dedicat studiilor Evului de Mijloc. Dacă am lua acum doar acest din urmă univers al creației istorice a lui Nicolae Iorga, anume Evul Mediu, am putea proceda la fel, stabilind direcțiile majore ale cercetărilor sale de medievistică și ajungând la câteva esențe.

Vă propun să ne imaginăm toată activitatea de o viață a lui Nicolae Iorga ca o sferă imensă, formată din nenumărate sfere mai mici concentrice și să o desfoliem treptat, plecând de la suprafață (su­­perficial) spre profunzime (nucleu). Astfel, am tot îndepărta sferă după sferă, adică funcțiile politice, calitatea de luptător național, demnitățile științifice, întreprinderile culturale, am ajunge treptat la nucleul său de creator, de intelectual de marcă. Dacă, dintre sferele acestea intelectuale, am da la o parte pe acelea ce l-au făcut istoric literar, poet, dramaturg, eseist, jurnalist, am ajunge în final la calitatea (sfera) de profesor și cercetător în is­torie. În istorie, a fost medievist, romanist, slavist, istoric al artelor, teoretician al istoriei. În fine, dintre toate sferele istoriei frecventate de marele studios, am da în final tot de miezul cald al Evului Mediu.

S-au scris până acum, de mai bine de un secol încoace, încă de când savantul a început să publice, zeci de mii de recenzii, eseuri, articole, studii, cărți despre opera și viața celui care s-a definit, cu o zi înainte de moarte, drept „brad bătrân“. Cu excepția celor răuvoitoare și încrâncenate întru rău – sunt și din acestea – copleșitoarea majoritate a acestor scrieri scot în evidență măcar câte o calitate ex­cepțională a creatorului Nicolae Iorga, iar unele îi relevă, fără înconjur, genialitatea. Cei care au făcut acest din urmă lucru pornesc mai întotdeauna nu neapărat de la performanțele conținutului operei lui Nicolae Iorga, ci de la capacitățile intelectuale ieșite din comun: precocitatea, învățarea și scriitura rapide, cu­­prinderea aproape instantanee a paginii de lectură, absolvirea în timp scurt a școlilor prin care a trecut, conceperea și dictarea concomitentă a mai multor ma­teriale, multele limbi străine cunoscute, cele peste o mie de cărți (volume) și cele circa 20.000 de articole, studii, recenzii etc. S-a spus despre Nicolae Iorga că a scris mai mult decât ar putea citi un om obișnuit într-o viață, că a fost savantul român cel mai cunoscut – în viață fiind – în lumea erudită internațională din toate timpurile (la moartea sa năprasnică, 47 de universități au arborat drapele în bernă), că a fost ultimul enciclopedist sau ultimul polihistor din cultura română, un vulcan, un titan, precum eroii din mitologia greco-romană. Titanismul acesta se vede din numărul domeniilor de creație pe care le-a frecventat, dar și din numărul disciplinelor, direcțiilor și temelor de istorie abordate de către ­creatorul numit Nicolae Iorga. În anii studenției, noi, cei din generația mea, am fost învățați o regulă de bază, într-o vreme când căutările bibliografiei nu se făceau pe cale digitală și presupuneau o investigație minuțioasă și laborioasă: înainte de a ne apuca o orice temă din istoria națională ori universală trebuia, în chip obligatoriu, să vedem dacă subiectul nu a fost abordat cumva de Nicolae Iorga. Și, de cele mai multe ori, găseam la Iorga adevărate grăunțe de aur, fiindcă – parafrazându-l pe Terențiu – lui Iorga ni­­mic din ceea ce este istorie nu i-a fost și nu i-a rămas străin. Oricine se apropie de anumite teme ale creației lui Nicolae Iorga (căci de întreaga operă nu se poate ocupa nimeni), dacă este un om onest, rămâne copleșit ca de o forță intelectuală ieșită din comun.

Nicolae Iorga a trăit într-o perioadă postromantică, într-un fel de romantism întârziat care acorda națiunilor rolul fundamental în istorie. De altminteri, tinerețea și maturitatea lui Iorga se confundă cu epoca destrămării imperiilor multinaționale și a formării statelor naționale în Europa Centrală și de Sud-Est. Cea mai răspândită și mai avansată idee a popoare­lor, ghidate de elitele secolului al XIX-lea lung (circa 1789-1918), era atunci emanciparea colectivă, lupta pentru libertate națională, pentru zdrobirea imperiilor acaparatoare și formarea statelor naționale. Prin urmare, Nicolae Iorga s-a considerat și s-a declarat singur drept un „naționalist“, în rând cu toate spiritele luminate animate de ideea de libertate națională. Mai întâi, trebuie subliniat că „naționalist“ însemna, la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea (până spre Al Doilea Război Mondial), un adept al curentului național, adică al propășirii poporului din care respectivul făcea parte. Dacă acest popor coincidea și cu țara în care acesta trăia, faptul era cu atât mai semnificativ. „Naționalismul“ exprima atunci dragostea pentru identitatea popoarelor, pentru limbă, obârșie (origine), credință, tradiții, folclor etc. Această identificare a intelectualilor, a elitei educate cu propriile popoare (devenite națiuni moderne) a fost cultivată, susținută și teoretizată de către curentul romantic, începând cu Johann Gottfried Herder. De aceea, pentru Nicolae Iorga, romantismul este aproape sinonim cu „naționalismul“: „M-am gândit să presint subiectul într-un chip mai larg, începând cu primii ani ai secolului al XIX-lea, pentru a se vedea dacă a existat în România o școală ro­mantică; căci se vorbește acum de înlocuirea unei școli romantice. Dacă totuși a fost până în zilele de astăzi o școală naționalistă, capabilă de a transforma adevărul istoric, am crezut că e mai bine să în­­cep cu primii ani ai secolului al XIX-lea, pentru a arăta dacă în trecut, și în ce sens, a existat o activitate istorică de caracter romantic, activitate consacrată înainte de toate unor scopuri naționaliste, și dacă, prin însăși influența Școlii de Înalte Studii, acest curent romantic, care a dat to­tuși resultate – căci nu există curent după care să nu fie o recoltă de cules –, dacă acest curent naționalist a fost înlocuit de o metodă foarte severă și strictă, de dorința de a avea o informație mai amplă, de o critică ce se oprește mai mult asupra mărturiei documentelor și de o interpretare care ar putea să nu însemne neapărat ceva alături de document sau contra do­­cumentului“. După cum se vede din acest citat, Nicolae Iorga pune semnul egalității între „școala romantică“ și „școala naționalistă“, consideră că „activitatea istorică de caracter romantic“ este consacrată unor „scopuri naționaliste“ și pretinde că la Școala de Înalte Studii de la Paris a deprins cum să înlocuiască acest curent romantic, adică acest „curent naționalist“, cu „metoda severă și strictă“ a mărturiei documentelor. Astăzi noi spunem că prin romantism s-a deșteptat spiritul național, adică interesul pentru identitatea, pentru specificul popoarelor, pe când în alte epoci și alți istorici – in­clusiv Nicolae Iorga – foloseau în loc de adjectivul „național“ pe acela de „naționalist“.

de Acad. Ioan-Aurel Pop – președintele Academiei Române

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021