Mai și iunie sunt, fără îndoială, cele mai „fierbinți” luni ale anului școlar. „Veniți! Privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit!” (Macedonski). Agenda este densă și acaparantă pentru cine dorește să-și facă serios treaba în spațiul educației. Ministerul a stabilit ferm calendarul simulărilor, apoi s-a răzgândit și le-a plasat ceva mai aproape de finalul anului școlar, probabil pentru a avea mai multă relevanță, în sensul developării mai exacte a calității și noncalității în raport cu materia parcursă. Cum simulările anterioare s-au soldat cu rezultate alarmante atât la gimnaziu, cât și la liceu, se preconizează, pe de o parte, pregătirea suplimentară a elevilor prin formele tradiționale de consultații în școală, pe de alta, regândirea filosofiei și structurii subiectelor pentru examenele reale, care – suntem preveniți – nu trebuie să fie ca la olimpiade. Dacă ne gândim bine, n-au fost niciodată concepute ca pentru performanță, însă viziunile și judecățile diverșilor actori au născut în timp semne de întrebare și controverse. Trebuie să admitem că nu există subiecte perfecte sau ideale și că întotdeauna vor fi și elevi depășiți de cerințe dintre cele mai accesibile, chiar banale. Nici nu putem pretinde egalizarea intelectuală, o utopie ca atâtea altele. Tocmai diferențierile dau tot farmecul vieții și o fac suportabilă. Generațiile actuale au și ele nevoie de subiecte stimulative, interesante, care să stârnească spiritul de competiție și să-i motiveze. Cele prea dificile nasc imediat complexe de inferioritate și inhibiții pe termen lung; cele de tot lejere irită elevii valoroși și generează ierarhii false.
 
Dacă simulările vin și trec, la fel cum se întâmplă cu extemporalele și tezele semestrului în curs, examenele finale (evaluările naționale și bacalaureatul) au un impact psihologic mult mai puternic și lasă urme. Sunt încă proaspete în mentalul colectiv întâmplările și rateurile din ultimii ani: polemici pe marginea subiectelor, tentative de fraudă, corupție, „lanțul slăbiciunilor decizionale”, intervenția intempestivă a organelor statului, însoțită de spectaculoase trompete mediatice, toată agitația națională declanșată de examene care odinioară erau discrete și anonime. Ne lipsesc sobrietatea, judecata rece, echilibrul aprecierilor; suntem subiectivi și pătimași și trăim pasional fiecare examen.
S-a pus acum în mișcare și un alt malaxor: acela care fixează locul cadrelor didactice în sistem pe criteriul continuității ori după pretransfer/transfer, detașări, concursul de titularizare, testări pentru suplinitori etc. Este o dinamică fără repaus, care implică multe energii, dosare, punctaje, ierarhii, oameni și destine. Inspecțiile de toate felurile și examenele de grad cu emoțiile aferente completează tabloul școlar. Luna iunie înseamnă, prin tradiție, Ziua Învățătorului, serbările finale, lacrimile nostalgice ale celor care ies la pensie și nu în ultimul rând mult-comentatele banchete, cu sarabanda de probleme și semne de întrebare privind acuratețea legală a cheltuielilor, decența toaletelor adolescenților neîmblânziți. Dacă profesorimea a fost tentată să facă un pas înapoi din cauza scandalurilor și anchetelor sonore care au întreținut campaniile de presă, părinții și mai ales elevii doresc în continuare banchete, muzici și sclipici, în buna tra­diție a locului, fiindcă avem în sânge, se pare, vocația distracției cu zgo­mot, a bairamului cu lăutari.
În fine, în cele două lumi amintite mai sus se intensifică deplasările din cadrul proiectelor europene până aproape de frenezie. Am constatat în ultimii ani, sine ira et studio, că autoritățile școlare, decidenții învățământului și beneficiarii direcți, profesorii și elevii, n-au propus încă analize și evaluări obiective cu privire la foloasele educaționale ale acestui turism cu dedicație. N-am citit încă note de călătorie, însemnări, jurnale, dări de seamă, evocări, „fizio­logii”, reportaje, ceva suculent și atractiv despre schimburile culturale dintre școli românești și școli străine, cu excepția unor consemnări lapidare, care înregistrează „pojghița” evenimentelor, și nu fondul lor. În definitiv, cu ce ne alegem din aceste călătorii inițiatice? Câștigă elevii competențe lingvistice? Ei știu, în general, destul de bine engleza și franceza, unii spaniola sau italiana, așa că e greu de crezut că se vor perfecționa în turcă (Turcia – destinație predilectă în ultima vreme pentru călătorii români) ori finlandeză. Cât de solide pot fi prieteniile închegate într-o săptămână sau două? Care sunt finalitățile practice ale vizitelor în unități de învățământ din spațiul european, unde filosofia educațională este sensibil diferită de a noastră, iar resursele comunităților locale infinit mai mari? Utile, neîndoielnic, dar fără a putea fi măsurate exact ca oportunitate și ecou, excursiile provocate de proiectele europene bulversează orarul școlilor și validează improvizația în suplinirea absenților. Cine poate înlocui la catedră titularul disciplinei? Se va spune repede: un alt profesor de aceeași specialitate. Da, dar numai dacă este disponibil și dacă asigură continuitatea în predare și în evaluare.
Cel mai adesea se produce o discontinuitate, pe care o va umple tot titularul, la întoarcere. Iar micile „fracturi” lasă urme și elevii le resimt în timp. Cele mai bune momente pentru proiecte sunt, după opinia noastră, cele oferite de vacanțele de vară. Dar regulamentele și metodologiile interzic tocmai acest interval, pentru ca noi – mioritici și vaganți – să fim mereu și-n căruță, și-n teleguță. Ceea ce, logic, nu se poate.
Teodor PRACSIU